Adelina Iancu - Dreptate pentru bunicul meu
“Unde nu este o procedură administrativă, imparțială și obiectivă, înseamnă că este inutilă. Iar procedura asta inutilă, face, pe de-o parte, pentru cetățeni să aibe costuri și timp suplimentar enorm iar pentru instanțe, supraaglomerare. Iar supraaglomerarea asta a instanțelor, transformă cazurile de nedreptate mici (cum a fost cel al lui bunicu’), în neînsemnate și neimportante. “
El e bunicul meu, Emil Gheorghișcan sau, cum i-am zis de când eram mică, Tataiu. Un dobrogean getbeget, născut în Jurilovca cu câțiva ani înainte de cel de-al doilea Război Mondial. Îi plăcea muzica rusească, dar și geamparaua dobrogeană.
A făcut liceul la Tulcea, iar ambiția i-a propulsat tinerețea la București, la Școala de Ofițeri. Era foarte mândru de profesia lui. În cele din urmă, viața l-a dus la Piatra Neamț, unde s-a mutat cu mamaia, proaspăt căsătoriți. Amintirile mele cu ei încep niște ani mai târziu, într-un apartament de bloc cu 10 etaje, la sfârșitul anilor ’90. Eu, născută și crescută la Tulcea, băteam cale lungă să ne petrecem verile cu ei. Mereu se preocupau să ne facă toate poftele mie și surorii mele mai mici: ieșiri în parc, povești spuse înainte de culcare, desene animate la TV, compot, gemuri, zacuscă și cartofi prăjiți.
Din păcate, în 2018 bunica a murit și Tataiu a rămas în apartament doar cu pisica lor, și ea o bătrână cu cataractă. A suferit foarte mult. Avea 81 de ani, un baston și nu accepta ajutor niciodată, din orgoliu. S-a mobilizat totuși cum a putut mai bine sa se întrețină singur: se trezea devreme, se uita la TV pentru politică, mergea la piață, la pescărie, ieșea la prânz să socializeze cu ceilalți „șoimi ai patriei”, pe o bancă în stația de autobuz de la colț, la o cafea de la dozator.
Iubea Sudoku și Integramele, dar și activitatea în cadrul asociației de proprietari din bloc. Îi plăcea berea la pet caldă, cât mai ieftină și în sticlă cât mai mare. Aduna capace pentru concursuri, că poate reușea să câștige ceva pentru noi, nepoatele lui. Ura din tot sufletul berea craft: spunea că e foarte proastă. În general, era dezamăgit de democrație pentru că nu există echitate socială. Era destul de naționalist și nu ieșise niciodată din țară. Ne întreba: „Nu tot marea noastră e mai frumoasă, la ce te duci în Grecia? Sau ce-or fi găsind ăștia care pleacă prin Austria la munte, ce, nu avem și noi Carpații noștri?” Nu credea în administrația statului și nici în justiție. Nu mergea la doctor, pentru că mereu îi găseau câte ceva, să îl facă să cumpere mai mult medicamente, să le iasă profit. Avea doar o mică cutiuță cu pastile, strictul necesar, repartizate pe zilele săptămânii, pe care le lua cu atenție. Îl vizitam lună de lună și singurătatea lui m-a făcut să mă apropii de el mai mult: găteam împreună, ne întreceam în ghicit regiunea cântecelor populare de pe Favorit TV, stăteam la șpriț și discuții filozofice. După ce am terminat facultatea, m-am mutat la el pentru o lună, să învăț pentru admiterea în Barou. Cam pe atunci a început să se plângă că nu vede bine din cauza cataractei.
S-a lăsat cu greu convins de noi să meargă la o consultație în oraș, măcar să aflăm care sunt riscurile unei operații și cât de mari pentru un pacient la 81 de ani. La clinică, medicul i-a spus că doar ochiul drept poate fi salvat, printr-o operație simplă, un fleac – în 2-3 zile îi revine sigur vederea îmbunătățită. Tataiu a acceptat bucuros intervenția chirurgicală. A venit acasă cu un pansament alb imens pe ochi, zâmbind. Respecta protocolul cu strictețe. Se uita la ceas nerăbdător pentru următoarea rundă de combinații de picături. După două zile și-a dat jos pansamentul și mi-a zis că vede doar o ceață foarte densă.
L-am liniștit că o să fie bine: să avem răbdare și încredere în medic. La următoarea consultație, medicul a observat o mică complicație, ce se va remedia fără probleme. Doar că vă trebui să-l interneze la Spitalul din Bacău pentru asta.
Ușor, ușor, optimismul lui a început să dispară. Eu i-am pregătit pachet cu mâncare și schimburi, însă nici nu voia să audă de vizitele mele la spital, ținea neapărat că eu să-mi văd de învățat. În ziua externării s-a întors acasă la Piatra cu o nouă promisiune: după alte 5-6 săptămâni de respectat noul tratament, își vă recapăta, în sfârșit, vederea. Între timp, a venit ziua în care l-am sunat de la București să-i dau vestea că am luat examenul. Că, oficial, sunt avocat. S-a bucurat foarte tare, însă a durat prea puțin: „Adelina, nu văd nimic cu ochiul drept, e negru totul.”
Ne-am agitat și noi si am cerut explicații. Dacă la început operația era un fleac, acum auzeam: „Știți, are o vârstă, organismul e bătrân, se pare că nu se mai poate reface de unul singur”. Revoltat și îndurerat, Tataiu s-a dus să ceară opiniile altor medici. A strâns bani și a venit la București, unde i-au spus că o substanță toxică i-a paralizat vindecarea ochiului. A fost și la Iași; același verdict. Cele două opinii medicale i-au transformat durerea lui Tataiu în furie și frică. Cum o să se îngrijească de acum înainte? Cum o să-și gătească? Cum o să ude florile? Cum o să mai meargă la ședințele asociației de proprietari? Cum o să mai vadă pozele cu noi în vacanțe?
Într-o seară m-a sunat și m-a întrebat cum se poate dovedi un caz de malpraxis. Am căutat jurisprudență ca să aflu ce intuiam deja – că e dificil să dovedești un caz de malpraxis, iar cele de „mică însemnătate” – nicio șansă. Și mă gândeam.. „păi și el cu un ochi ce șanse o să aibă? Eu ce-i zic?”
I-am explicat situația și l-am îndrumat să investigheze cazul printr-o sesizare la Comisia Județeană de Malpraxis. A strâns 3.000 de lei pentru expertiză și, la începutul lui 2019, a sesizat comisia. Avea speranțe că, odată ce-l va consulta un expert medical care va analiza toate documentele strânse, situația se va clarifica. După jumătate de an, surpriză: nu primește raportul, ci chiar Decizia Comisiei de Malpraxis. Făcea referire la un raport de expertiză în baza căruia s-a decis, printr-o motivare sumară, că acest caz nu reprezintă un malpraxis. Nici măcar calea de atac nu era indicată. S-a simțit înșelat, nedreptățit, furat, rănit. Cum să nu-i comunice raportul de expertiză? De ce nu l-a consultat medicul? A cerut comunicarea raportului și a primit un document sumar: „Din păcate, nu avem date despre evoluția bolii, despre alte controale sau daca și-a administrat medicamentația.”
Și-a dat seama ca nu are nicio șansă dacă nici măcar un raport de expertiză legal nu a putut să aibă. S-a dat bătut și, la insistențele clinicii oftalmologice, și-a retras și plângerea disciplinară. Noi nu știam cum să-l susținem. Eram revoltați. El era convins „că sunt toți mână în mână”, că „e un cetățean neimportant”, că „nu are unde să-și facă dreptate”. De fiecare dată când îl sunam deschidea acest subiect spunând că se simte nedreptățit, că el în judecători nu are încredere, că nu o să-i dea nimeni dreptate lui, unui bătrân semiorb în baston.
Simțeam că nu am putere când mă întreba: „ți se pare normal, ți se pare drept? Tu, ca om al legii, cum poți să tolerezi asta?” I-am propus totuși să mergem mai departe în instanță, însă fără succes: „la cât durează un proces, de unde știu eu că până se dă hotărârea, nu o să mor?” N-am știut ce să-i răspund. Avea dreptate. O luptă pierdută de la bun început. Unde nu există o procedură administrativă de control reală, efectivă și accesibilă, nu există dreptate de la bun început.
Eu, stagiară de câteva luni eram complet nepregătită să intru într-o lume în care apăr oamenii de nedreptate. Cu frustrare și durere, am evitat mult subiectul, cuprinsă de blazare. A trebuit să mă acomodez într-un final cu ideea că nedreptatea rămâne printre noi. Însă trebuie semnalată. Ca să facem un sistem mai funcțional avem datoria, fiecare dintre noi, om al legii sau nu, să ne exersăm abilitatea de a chestiona aceste situații și să încercăm să găsim soluții, să acționam așa cum putem, să nu le trecem cu vederea.
Cât timp un organ disciplinar, Comisia de Malpraxis în acest caz, este organizat la nivel județean, șansele unei atitudini părtinitoare sunt mai mari. Acolo unde nu există un organ disciplinar imparțial și obiectiv, o procedură administrativă este inutilă. O procedură administrativă inutilă înseamnă pentru justițiabili, adică pentru cetățeni, timp și costuri suplimentare, și, pentru instanțele de judecată, supraaglomerare. Iar supraaglomerarea instanțelor de judecată transformă cazurile mici de nedreptate, ca al bunicului meu, să fie neînsemnate și neimportante.
Lui Tataiu i-a fost greu. N-a mai putut face Sudoku decât cu lupa. Ultimii 2-3 ani i-a trăit resemnat și suferind, până când în primăvara acestui an s-a stins. Și totuși, acești ultimi ani mi-au demonstrat că el totuși, chiar și cu această experiență, a continuat să aibă încredere în mine și în profesia pe care o reprezint. Îmi spunea tot timpul: „Să fii corectă. Să fii muncitoare”. Era mândru de nepoatele lui: una avocată acolo în București, de lucrează lângă Guvern, una tot acolo, în Capitală, ingineră software și încă una, medic. Am continuat să gătim împreună. El dădea indicații în bucătăria unde eu făceam plăcintă de dovleac iar amintirile depănate și discuțiile noastre se amestecau cu șprițul din pahare. Sper că acum aude de undeva ce v-am spus și că îi pare bine că află mai mulți oameni povestea lui. E și ăsta un început de dreptate.
.
.
Show-urile Oamenii Dreptății 2022 au fost produse alături de Decât o Revistă, o echipă de jurnaliști care cred în puterea transformațională a poveștilor.
Împreună cu peste 1.000 de spectatori ne-am imaginat cum ar putea arăta o Românie mai dreaptă prin vulnerabilitate, empatie și puterea exemplului. În fiecare oraș am adus pe scenă juriști, jurnaliști, activiști civici și artiști, ale căror povești adevărate despre dreptate: cum o obținem, ce înseamnă pentru justiție, educație, sistemul medical sau orașele noastre.