Cristi Lupșa - Poveștile vindecă

Pe Patrick Brăila, pe care l-ați văzut în acest trailer, îl știm de aproape 10 ani.

 I-am spus pentru prima oară povestea în DoR în 2016. Astăzi are 37 de ani, e activist pentru drepturile persoanelor transgender, regizor și un om care își rescrie constant povestea ca să poată trece prin viață în armonie cu sine. „Poveștile reprezintă felul prin care înțeleg eu lumea”, spune el. „Piese din puzzle ca să-mi fac o imagine mai mare despre lume și despre lumi. Cum altfel?”

Povestea de pe ecran e un documentar în lucru pe care Patrick l-a pornit ca să arate procesul de a-și schimba actele, astfel încât buletinul să ajungă să-l reprezinte. E o poveste pe care o spunem împreună și în DoR #50, număr aniversar, dar și un număr de încheiere, pentru că activitatea noastră se oprește la finalul anului. Patrick ne-a reamintit însă că indiferent de aceste sfârșituri de etapă, călătoriile fiecăruia ca să ne descoperim pe noi înșine nu se termină.

Și el credea că va fi mai ușor când va începe tranziția, tratamentul cu testosteron care să-l aducă mai aproape de bărbatul care a știut mereu că este. Nu a fost mai ușor: au urmat alte obstacole, unele chiar mai dureroase. Dar a mers înainte. A căutat. Și după ce a învățat să se povestească pe sine, a început să-i povestească pe alții. Apoi să-i sprijine să se reprezinte singuri. Apoi să încerce să schimbe un sistem, care încă hotărăște cine ești. Ce-și dorește azi Patrick e libertatea să poți să alegi tu cine ești; libertatea să declari tu cine ești. Iar ceilalți să te creadă și să te accepte.

Asta e forma de dreptate pe care o poate aduce o poveste. O spune atât de frumos scriitoarea Tatiana Țîbuleac: „Sunt pe lume astfel de oameni care, dacă nu povestesc, n-au cum să trăiască. Pentru ei, pentru acești oameni, mereu frumoși și adeseori nebuni, viața trebuie să fie o poveste. Pentru că, doar acolo, între coastele ei moi și fermecate, se împacă ei cu răul și cu durerea, cu bolile și cu trădările, pentru că știu. Știu că o poveste nu lasă niciodată lucrurile nerezolvate. O poveste – chiar și cea mai scurtă, chiar și cea mai tristă – are mereu grijă să facă dreptate”.

Show-ul nostru e aproape de final. Însă vreau de pe acum să mă ajutați să le mulțumim tuturor celor care ne-au sprijinit în organizarea acestui eveniment.

Vreau să mulțumim și echipelor DoR și Leaders for Justice, fără de care n-am fi reușit să facem tot ce ați văzut să se întâmple. O mențiune specială pentru toți juriștii pe care i-ați văzut pe scenă – și mai sunt și prin sală. Mă faceți să cred într-o Românie mai dreaptă. Și dacă o sală întreagă vă cere acum consultanță și sprijin, zic s-o luați ca un semn bun. Și să ne puneți o taxă preferențială. Mulțumim echipelor tehnice – sunet, proiecție, lumini –, care ne suportă obsesiile și dorința ca totul să fie executat cu grijă Mulțumim UniCredit Bank, Kaufland și KPMG și tuturor celorlalți parteneri. Fără susținerea lor, Oamenii Dreptății n-ar fi putut ajunge în doar câteva zile în trei orașe. Mulțumim enorm tuturor care au urcat azi pe scenă.

Și, mulțumim vouă, tuturor celor de aici din sală. Ați făcut lucrurile mult, mult mai ușoare.

Zilele astea, odată cu DoR, se încheie cel mai lung capitol de viață pe care l-am trăit, de departe cel mai frumos. Această încheiere m-a ținut treaz multe nopți. M-am învârtit prin casă oscilând între frică, ușurare, rușine și tristețe. Însă cel mai pregnant sentiment a fost unul de imensă recunoștință. Să poți face ce-ți place, cum îți place, timp de 13 ani, e un privilegiu fantastic.

Mie ce-mi place e să spun povești adevărate. La 41 de ani, știu că le spun adesea pentru adolescentul speriat care eram, care se ascundea sub pat ca să nu meargă la școală într-a IX-a, să nu se bâlbâie de față cu alții și asta să-i facă pe profesori să-l numească „prost” și pe colegi să râdă de el. Pe atunci, credeam că sunt singurul care e insuficient. Singurul care nu are – uneori, la propriu – o voce. Și că așa va rămâne toată viața.

Și lui am încercat în anii ăștia să-i fac dreptate. Și pentru asta am folosit povești adevărate, precum cele pe care le-ați auzit și voi pe scenă. Poveștile sunt acolo să te ajute să supraviețuiești în lupta împotriva adversarilor. Le spunem pentru a ne găsi locul în lume. Le spunem ca să știm cine suntem. Asta am făcut în 13 ani la DoR: am spus povești despre cine suntem.

Cine suntem când nu punem diacritice, când suntem nedreptățiți pentru că suntem de etnia nepotrivită, când plecăm din țară pentru a putea iubi pe cineva de același sex, când ne mor prietenii într-un club, când ne moare un copil, când ne moare un părinte, când nu avem acces la educație, când nu avem acces la sănătate, când nu avem acces la justiție, când nu suntem liberi, când nimeni nu ne crede, când familia e un spațiu violent, când orașul amenință să cadă peste noi, când alegem să rămânem naivi, când ne ignorăm copiii, când suntem cea mai bună jucătoare din lume, când suntem cel mai rapid înotător, când ascultăm, când creăm, când vrem o planetă mai dreaptă, când avem curaj, când construim, când cerem demnitate pentru alții, când abandonăm, când reîncepem.

Dacă lăsăm ceva în urmă, sper să fie două lucruri: curajul de a încerca lucruri noi, făcute cu grijă, cu atenție, și credința că există cineva, undeva, care are nevoie de povestea ta și care se va simți mai puțin singur când o aude.

.

.

Show-urile Oamenii Dreptății 2022 au fost produse alături de Decât o Revistă, o echipă de jurnaliști care cred în puterea transformațională a poveștilor.

Împreună cu peste 1.000 de spectatori ne-am imaginat cum ar putea arăta o Românie mai dreaptă prin vulnerabilitate, empatie și puterea exemplului. În fiecare oraș am adus pe scenă juriști, jurnaliști, activiști civici și artiști, ale căror povești adevărate despre dreptate: cum o obținem, ce înseamnă pentru justiție, educație, sistemul medical sau orașele noastre.