Ovidiu Mihăiță - Se închide teatrul
„În 17 ani de activitate am făcut de toate: foamea, frigul, am jucat pe stradă, prin piețe, parcuri, birturi, prin sate, festuri, la pârnaie, în școli, dar cel mai mult am jucat acasă, în cel mai mic teatru din România, cu 50 de locuri. [...] Nu am cum să uit unde trăiesc. Țara aceasta, orașul acesta mă țin într-o permanentă stare de vigilență, de defensivă. Aici nu se conviețuiește, aici se supraviețuiește. Se privește mult pieziș, se șoptește, se bârfește. Totuși, orașul meu este casa mea și nu vom permite nimănui să ne scoată afară; este casa noastră și am luptat pentru ea.”
Disney, Harley Davidson, Amazon, Apple, Microsoft și mulți alții au început într-un garaj, exact ca Auăleu. Succes garantat. Ei cu performanțele lor, noi cu ale noastre.
În 2005 visam la eterna libertate. Eram încă studenți și voiam să facem teatru liberi, într-un garaj de 19 metri pătrați. Aveam bani fix de o țigară la bucată, ne îmbătam cu apă plată și visam ca garajul nostru să cucerească lumea toată. Visam să fim liberi măcar în timpul vieții și am înțeles atunci că libertatea presupune independență, iar lipsa ei, crunta obediență. Primul nostru spectacol a fost într-o curte, undeva pe lângă stadion, cu 200 de oameni care stăteau pe butuci. Era un spectacol fără text, cu un scenariu făcut de noi.
Apoi, în 2015, împreună cu publicul, care ne-a sprijinit în tot acest timp, am făcut "Muzeul Consumatorului Comunist". Fără finanțări sau angajați, într-un spațiu modest, acum cel mai vizitat muzeu din oraș.În 17 ani de activitate am făcut de toate: foamea, frigul, am jucat pe stradă, prin piețe, parcuri, birturi, prin sate, festuri, la pârnaie, în școli, dar cel mai mult am jucat acasă, în cel mai mic teatru din România, cu 50 de locuri. Am fost sold out chiar și într-un context pandemic, în care consumul teatral a scăzut cu 30%. Mai bine o sală mică arhiplină decât una mare pe jumătate plină.
În toți acești ani am făcut spectacole pentru care ne-a săltat Jandarmeria sau am luat amenzi absurde. Anul trecut (?), Poliția Română ne-a amendat pentru disturbarea liniștii publice la ora 21:30, pentru un spectacol cu piesa "O noapte furtunoasă". Zița se certa cu Rică. Ni s-au făcut măsurători cu sonometrul și am fost amendați fiindcă am depășit 50 de decibeli. Aveam 51. 50 de decibeli înseamnă, dacă nu știți, sunetul ploii sau volumul unei discuții normale între doi oameni. Din cauza noastră, Caragiale a primit indirect o amendă.
Deținem un record de 40 de controale în 21 de zile, de la Garda Forestieră până la Poliția Criminalistică. La 10 seara au venit 10, repet, 10 mașini de poliție ca să verifice o autorizație de funcționare. Apoi am fost dați în judecată pentru a demonstra că funcționăm legal. Din cauza asta, și teatrul, și muzeul, riscă să fie închise. Înseamnă că nu mai putem râde legal. Putem doar plânge mocnit. Și pare că nu ni se întâmplă doar nouă. La Iași, jandarmii au vrut să legitimeze personajele, pentru replici adresate instituțiilor statului. Noi credem că toate acestea au fost orchestrate de un singur om, fost ambasador cultural al orașului, cu puțin timp înainte de 2023, când Timișoara va fi capitală culturală.
Ultima noastră piesă, „Grand Hostel Timișoara”, vorbește frust despre urbe, cu bune și foarte rele în delicatul an de grație 2023. Chiar dacă nu îmi imaginam că publicul este interesat de frământări sociale, iată că „Homo politicus” cu biletul în mână vine la teatru pentru un pic de adevăr. Noi știm că arta noastră deranjează. În timp ce unii râd, alții scrâșnesc din dinți. Primarul râde într-un fel, Consiliul Județean râde acolo unde tace primarul, iar publicul, ca o entitate omogenă unică, o comunitate care împărtășește valori similare și luptă pentru aceleași idealuri, râde din tot sufletul, întotdeauna.
Credem că șicanele la care am fost supuși prezintă un risc mai mare decât închiderea teatrului nostru. Azi suntem noi și „problema” e zgomotul, mâine vor fi alții și problema va fi ceea ce spun. Să nu uităm că puterea împarte dreptatea, iar arta a fost dintotdeauna împotriva puterii. Tot Puterea finanțează arta. Cu mici excepții, teatrul în România depinde de banii statului, iar o cultură controlată nu poate naște decât un popor controlat și supus. Chiar dacă desprinse din realitate, personajele în teatru sunt fictive, iar libertatea creațiilor este garantată prin Constituție. Teoretic, personajele pot spune tot ce nu putem spune noi. E ca atunci când un computer te pune să dai click pentru a demonstra că nu ești robot.
De regulă, artiștii independenți le sunt politicienilor indiferenți. Statul nu își dorește independenți, își are deja artiștii oficiali din instituții. Independenții sunt ca niște cetățeni care locuiesc în afara cetății; se poate, teoretic, și fără ei. Artistul teatrului de stat este angajat, are salariu și produce normat. Independentul răsculat supărat sigur are ceva de comentat, de semnalat, de urlat sau de adăugat.
Valoarea intrinsecă și totodată punctul forte al independenței în artă este libertatea. Un teatru eminamente liber poate uza pe deplin de dictonul Shakespearean "Teatrul este oglinda vremurilor". Despre asta este teatrul nostru. Spectacolele noastre sunt arme, ustensile, unelte. Care nu omoară pe nimeni, dar rănesc orgolii. Care pansează răni și cu care încercăm să reconstruim.
Nu am cum să uit că am fost cu tata și cu sora mea la Revoluție. Nu am cum să uit punctul 8 al proclamației de la Timișoara, care avea să devină legea lustrației: nici un fost membru al nomenclaturii Partidului Comunist sau al Securității să nu aibă dreptul de a lucra în funcții publice pe o perioadă de 10 ani. Nu am cum să-mi uit toți prietenii auto-exilați din țară, de cele mai multe ori plecați din cauza condițiilor de trai. Cei rămași aici se luptă pentru mai bine, parte din ei sunt și publicul nostru. Nu am cum să uit unde trăiesc. Țara aceasta, orașul acesta mă țin într-o permanentă stare de vigilență, de defensivă. Aici nu se conviețuiește, aici se supraviețuiește. Se privește mult pieziș, se șoptește, se bârfește. Totuși, orașul meu este casa mea și nu vom permite nimănui să ne scoată afară; este casa noastră și am luptat pentru ea.
.
.
Show-urile Oamenii Dreptății 2022 au fost produse alături de Decât o Revistă, o echipă de jurnaliști care cred în puterea transformațională a poveștilor.
Împreună cu peste 1.000 de spectatori ne-am imaginat cum ar putea arăta o Românie mai dreaptă prin vulnerabilitate, empatie și puterea exemplului. În fiecare oraș am adus pe scenă juriști, jurnaliști, activiști civici și artiști, ale căror povești adevărate despre dreptate: cum o obținem, ce înseamnă pentru justiție, educație, sistemul medical sau orașele noastre.