Andrada Mazilu - Cultura lui "fii cuminte"
„Am învățat repede că, dacă ești un copil cuminte, profesorii te plac. Că e mai bine să nu pui întrebări incomode; de fapt, că e bine să nu pui întrebări deloc. Că un copil cuminte nu se revoltă, nu răspunde înapoi, că un copil cuminte acceptă orice i se întâmplă, ba mai mult, dacă i se întâmplă ceva rău,este din vina lui, că nu a fost suficient de cuminte și sigur a greșitel pe undeva. Cultura lui 'Fii cuminte!' m-a învățat să plec capul, să tac și să accept o mulțime de situații injuste.
Nu știu să cânt la flaut, dar am învățat să cânt această piesă prin repetiție, în urmă cu peste 18 ani. Aceasta și, de asemenea,... Sol, sol, la, la, la, sol, mi și alte câteva. Aș fi învățat atâtea piese câte ar fi fost nevoie pentru a-mi îndeplini visul. În afară de muzică, am făcut exerciții fizice desenând zeci de desene, cu mere, pere, struguri, vase, am învățat poezii întregi pe de rost și am alergat de nenumărate ori în jurul Pieței Unirii, sperând că nu voi muri. Așa m-am pregătit pentru examenul de admitere la liceul pedagogic din Sibiu, singurul care oferea acest program în limba germană.
A fost greu să-mi conving părinții să-mi permită să plec, să locuiesc singură în alt oraș la 14 ani, pentru a studia și a deveni profesoară. Mi-au spus că mă vor lăsa, dacă voi fi admisă la acel liceu. Nici până în ziua de azi nu prea știu dacă aveau multă încredere în mine și de aceea mi-au propus acest pact sau dacă nu aveau încredere și nu se așteptau să reușesc. M-am ambiționat și, fiind un elev mediu, m-am clasat pe primul loc la examenul de admitere la liceul visurilor mele. Am promis că voi continua să învăț, că mă voi comporta frumos în cămin, că nu mă voi apuca de fumat și că îmi voi asculta profesorii.
Mai simplu spus: le-am promis că voi fi un copil cuminte. Și am fost. Am învățat destul de repede că, dacă ești un copil cuminte, profesorii te plac. Că e mai bine dacă nu pui întrebări incomode. De fapt, e mai bine să nu pui nicio întrebare. Că un copil bun nu se revoltă niciodată, nu răspunde niciodată nepoliticos, că un copil bun acceptă tot ce i se întâmplă. Mai mult, dacă i se întâmplă ceva rău, e vina lui, pentru că nu a fost suficient de cuminte și trebuie să fi făcut ceva greșit pe parcurs.
Această cultură a "Fii cuminte!" m-a învățat să plec capul plecat, să tac și să accept o mulțime de situații nedrepte.
În clasa a noua, în timpul unei ore de sport, i-am spus profesorului că doctorul a spus că nu am voie să fac anumite mișcări din cauza unor probleme cu coloana vertebrală. Ea m-a luat în fața clasei și mi-a spus că ar trebui să-mi cer scuze, pentru că, de fapt, nu știu cum să fac exercițiul respectiv, pentru că, dacă aș ști, l-aș face. I-am spus că nu are dreptate, dar, în momentul în care am contrazis-o, s-a enervat. Le-a spus colegilor mei de clasă să râdă de mine și să râdă de mine. Am stat acolo, pietrificată, primind rația mea de batjocură. Nu le-am spus părinților mei ce se întâmplase. Am fost o fată cuminte. Nu știam că am fost victima unui act de hărțuire. Anii au trecut. Am terminat liceul și am decis să-mi urmez calea în educație.
A trebuit să negociez din nou cu părinții mei pentru universitate. Ceea ce îi speria cel mai tare era că îmi pierd timpul, că mă pregătesc timp de zece ani într-un domeniu în care voi descoperi mai târziu că nu-mi place să lucrez sau că nu-mi va permite să mă întrețin. Mi-au spus că aș putea să studiez Pedagogie pentru învățământul primar și preșcolar la Sibiu, doar dacă mă angajez în sistem, ca să văd dacă îmi place cu adevărat, dacă devin complet independentă financiar până la 18 ani, ca să văd ce înseamnă să fii profesor, și dacă mă înscriu la un alt program, ca să am un plan de rezervă, în cazul în care nu merge toată treaba cu educația, iar mama mea poate alege al doilea program. Am fost din nou o fată cuminte și am acceptat toate condițiile lor.
Aveam doar 18 ani, eram studentă la două facultăți, lucram cu normă întreagă ca educatoare la grădiniță, mă descurcam singură și locuiam singură în Sibiu. Și a fost un an greu. Cu salariul meu, care era în jur de 700 de lei, trebuia să plătesc chiria, care era de 800 de lei. După prima lună de muncă în învățământ, am înțeles că munca în învățământ este ca un hobby de lux: tu plătești pentru ea, nu invers. Mi-am găsit un alt job, am lucrat și eu la un call-center, și am continuat să merg la ambele facultăți, deși nici măcar a doua nu prea îmi plăcea, care era cea de Limbi Moderne Aplicate.
Când mi s-a trimis carnetul de note în România, cei care mi-au analizat dosarul nu au dat pagina a doua. Au văzut că am obținut 56 de credite și m-au picat, gândindu-se probabil: "Săraca fată, nu a reușit să ia nici măcar 60!", adică atât îmi trebuia pentru a termina anul. Am ajuns să plătesc pentru acel an, reluând examenele picate, dar am fost fată bună. Nu am vrut să supăr pe nimeni. Pe atunci, nu știam că am fost victima unei neglijențe. M-am întors în România cu misiunea de a contribui la îmbunătățirea și, îndrăznesc să spun, la transformarea sistemului de învățământ. M-am angajat din nou ca educatoare la o grădiniță privată. Am fost înregistrată ca având un loc de muncă cu jumătate de normă, deși lucram cu normă întreagă.
Apoi, când am vrut să obțin titularizarea în învățământ, mi s-a spus că nu aveam vechimea necesară. Că în toți acești ani, în care am vrut să fiu o bună angajată și să evit să-mi supăr angajatorul, am fost, de fapt, victima și complice la evaziune fiscală. Mi-a luat mult timp să scap de a fi bun, să accept și să înțeleg situațiile în care, prin pasivitate, am acceptat să fiu o victimă. Mi-a luat timp să vorbesc despre ele în terapie, să scap de vinovăția și judecata celorlalți, să învăț să mă apăr, iar acest proces nu s-a încheiat încă. Societatea noastră confundă faptul de a fi bun cu decența obișnuită. O asociază cu supunerea.
Acum, în rolul meu de profesor, nu-mi doresc să am copii bine crescuți și nu vreau să-i cresc în acest fel. Nu vreau ca ei să mă asculte, doar pentru că le este frică, ci pentru că mă cunosc și știu că misiunea mea este de a-i ghida în viață și în procesul lor de învățare. Vreau să am elevi curajoși, care pun întrebări, care își exprimă opiniile și care semnalează problemele. Doar așa putem avea tineri cu inițiativă, cu spirit civic și valori morale, adevărați lideri ai justiției.
.
.
Show-urile Oamenii Dreptății 2022 au fost produse alături de Decât o Revistă, o echipă de jurnaliști care cred în puterea transformațională a poveștilor.
Împreună cu peste 1.000 de spectatori ne-am imaginat cum ar putea arăta o Românie mai dreaptă prin vulnerabilitate, empatie și puterea exemplului. În fiecare oraș am adus pe scenă juriști, jurnaliști, activiști civici și artiști, ale căror povești adevărate despre dreptate: cum o obținem, ce înseamnă pentru justiție, educație, sistemul medical sau orașele noastre.