Andreea Sandu - Stăpân peste zare

Sunt înconjurată de oameni care nu cunosc eșecul și... cărora nu pare să le fi fost prea greu să-l ocolească. Și încep să mă întreb, pentru prima dată, dacă trebuia să le dau dreptate celor care au spus: „Renunță, de ce insiști?”. Avem o tendință firească de a respinge tot ceea ce nu înseamnă succes și de a-l cataloga repede drept antonimul acestui cuvânt: eșec.

„Cine crede-n zbor e stăpân peste zare”, spunea Lucian Blaga... dar de câte ori e nevoie  să cazi până spui că și țărâna are gust bun?

Este doi septembrie 2017 și urmează să susțin din nou proba grilă a examenului de admitere la Institutul Național al Magistraturii. Îmi ricoșează în minte cuvintele care au urmat după eșecul ultimelor încercări „Te gândești că tot pici pentru că Dumnezeu îți transmite că nu e locul tău acolo?”, Poate ar fi cazul să renunți?...”, „te admir pentru că încerci, dar eu nu aș putea, nu înțeleg” sau „și... nu te angajezi? Cât să mai înveți?”.În urmă cu două săptămâni l-am auzit pe soțul mamei mele spunând că țelul e prea înalt pentru mine și ar fi cazul să mă resemnez odată, să găsesc ceva potrivit pentru mine. A fost și prima oară când mama, cea mai mare susținătoare a mea, nu l-a contrazis cu voce tare.

Mă gândesc dacă și mâine mă va întreba una dintre persoanele care supraveghează în sală dacă vreau să cheme salvarea din parcare când reușesc să mă opresc din a mă stropi cu apă rece pe față și mă așez pe jos în baie după ce am un atac de anxietate în timpul examenului.... și la câte grile voi lăsa necompletat de data asta, ca să ies mai repede din încăperea de examen unde simt că mă sufoc și unde risc să îi deranjez pe oamenii care n-au nicio vină că au picat cu mine în aceeași sală.

Îmi amintesc și că atunci când era mică, refuzam să mă joc Super Mario pe televizor și așteptam să vină tata de la serviciu, să mă pot uita cum cineva căruia nu îi este frică să o ia de la început când greșește își valorifică fiecare șansă ... sau fiecare ciupercuță pe care o are.

Cine nu încearcă n-are cum să eșueze, nu?

Pe un perete din sala de examen scrie în latină „să fie justiție și de piere lumea” și mă gândesc că o să intru. Și trec de prima probă.

La proba interviului extrag un citat din Lucian Blaga... un citat despre încercare... și mă gândesc că nimic nu e întâmplător.

Și parcă împingându-l pe Sisif care împingea la rândul lui un bolovan, am intrat la institut.

Dar ce-i un Sisif care a cucerit muntele, dacă nu Atlas care nu simte c-a obosit încă? Pentru că victoria asta miroase încă a țărână. Sunt înconjurată de oameni care nu au cunoscut eșecul, și nici nu li s-a părut un efort prea mare să-l ocolească. Îmi este rușine.

De data asta, doar o voce mă întreabă dacă sunt acolo unde trebuie sau dacă sunt o impostoare care i-a păcălit pe toți, ca să intre. Și vocea aceasta răsună mai tare decât orice adunasem până atunci – pentru că e vocea mea.

Și încep să mă întreb de trebuia să le dau dreptate celor care au spus „renunță, de ce insiști?”.

Dar mereu mă regăsesc gândindu-mă la Iona...pescarul din povestea lui Marin Sorescu, prins în burta lucrului pe care îl vâna, care se regăsea într-un pește și mai mare atunci când reușea să îl biruie pe cel de dinainte. Și îl văd captiv în întunericul menit să înghită și ultima fărâmă de speranță... și îmi amintesc de dorința lui de a se pune un grătar la intrarea în suflet, să nu cumva să intre cineva în el cu cuțitul. Și cred că acel cuțit de care se ferea Iona era singurul lucru care îi amenința speranța.

Am realizat că totul ține de măiestria cu care îți alegi luminița de la capătul tunelului pe care îl parcurgi și de puterea de a crede în ea, chiar și când nu pâlpâie măcar cât un licurici. Deși pare greu de acceptat, fiecare lucru are întocmai puterea pe care noi i-o acordăm.

Pentru mine, la capătul tunelului se afla nevoia mea proprie de dreptate și modul în care văd conflictul – ca ceva ce trebuie descurcat, cu atenție, de niște mâini grijulii, care nu dau întâietate nici acului, nici foarfecii și nici ghemului de ață. Tot acolo se afla și nevoia de a fi în serviciul oamenilor, sau, poate mai frumos spus, de a servi oamenilor. La începutul discursului am enumerat câteva vorbe ale oamenilor din jurul meu și fiecare a simțit ceva – poate furie? Să fi fost milă? Să se fi născut în voi un sentiment de ambiție? Le-ați dat dreptate pentru că îmi voiau binele sau pentru că așa ați fi reacționat și voi? Am luat din vorbele celor din jur ce aveam nevoie să mă ajute să mai fac un pas în tunel. Încă fac asta.

Cred că dorința unor persoane a fost să mă protejeze de dezamăgire. Știu că intenția altor oameni a fost să mă ambiționeze. Alții îmi spuneau ce cred că ar fi făcut ei. Și am certitudinea că unii dintre ei descriau cu voce tare încercarea de a empatiza cu situația mea, cuvinte pe care le aud, în diverse forme, și acum. Avem o tendință firească de a respinge orice nu înseamnă succes și de a-l cataloga drept antonimul acestui cuvânt, „eșec”, fără să îl vedem drept un pas spre devenire, chiar și de experiența ne-ar conduce să alegem o altă ieșire din tunel.

„Eșec” i-am spus și eu în primul minut al acestui discurs, fără premeditare. Și a venit atât de natural, s-a strecurat acolo aproape imperceptibil, pentru că nu ne dăm timp să realizăm că nu toate tunelurile prin care trecem au aceeași lungime, oricum ar părea pe dinafară – poate acesta ar trebui să fie adevăratul nostru eșec. Cred că faptul că nu am intrat din prima încercare la Institutul Național al Magistraturii a fost o lecție pe care trebuia să o învăț despre încercare. Vedeți voi, copilul speriat de orice greșeală a realizat că prințesa trebuia salvată de cineva și când părinții sunt la serviciu și a devenit un om care nu știe ce-i a se da bătut până balaurul nu a fost învins. Dacă știi unde vrei să ajungi, nu prea contează cât durează, iar de ești în întuneric, pas cu pas, vei răzbi la lumină.

Doar dacă alegi să crezi că poți, din țărână mi te lansezi în zbor.