Cezara Grama - Confortabili cu inconfortabilul
Dacă am răsfoi orice carte de self development, probabil din primele pagini vom fi îndemnați să ne depășim orizonturile și să pășim în afara infamei zone de confort. Poate că de multe orice ne inducem impresia că ne-am întins aripile suficient de mult și am bifat și asta. Cezara ne-a purtat prin călătoria ei în care a atins de multe ori acea graniță numită ”zonă de confort”. Uneori a fost doar o aparență mascată de liste și organizare, alte ori a fost o reușită însoțită de tahicardie și nesiguranțe. Cezara Grama e jurist, coordonator de proiecte și expert pe statul de drept în echipa Expert Forum (EFOR).
Eu sunt the ultimate obsessive planner. Toată viața am făcut liste și planuri, din dorința de a nu fi nevoită să-mi ies din zona de confort. Într-un an jumate, am lucrat cu peste 500 de liceeni din România și Republica Moldova, care au avut curajul să vorbească în public. Ei vorbesc despre lucruri care sunt importante pentru ei și comunitățile lor, despre nevoia de educație sexuală în școli, vorbesc despre bullying, despre sănătate mentală. Ei realizează că nu sunt lipsiți de putere. Cred că am ajuns în punctul în care trebuie să învățăm să fim confortabili cu inconfortabilul. Era anul 2017 și eram în America, într-un fellowship în care încercam să învăț cum se fac schimbări la firul ierbii. Am petrecut o lună în Chicago, alături de o organizație care lucrează cu tineri din comunități vulnerabile și încearcă să-i sprijine să își facă vocea auzită pe problemele care sunt importante în comunitățile lor. Probleme precum crima organizată, droguri, violență, discriminare sistemică, lipsa de acces la servicii de sănătate, locuințe sociale.
Deci, o grămadă de chestii complicate. Am mers cu ei în mai multe școli din Chicago în perioada respectivă și am văzut cum lucrau, am văzut cum vorbeau cu profesorii, cum lucrau cu tinerii. Am învățat foarte multe și mi-a schimbat mult perspectiva asupra a ceea ce făceam eu acasă, în programe similare. Poate, dintre toate lucrurile pe care le-am experimentat în luna pe care am petrecut-o cu ei în Chicago, e o replică care a rămas foarte mult cu mine și pe care am auzit-o de la unul dintre profesorii cu care am avut ocazia să lucrez în Chicago. Ne pregăteam de un atelier cu o clasă nouă de liceu, clasă cu care organizația nu mai lucrase, în care urma să discutăm și să aflăm care este părerea lor despre subiecte importante pentru ei în comunitățile lor, dar și despre politică, politicieni și, în general, toate problemele care afectau comunitatea și societatea americană în anul 2017, adică foarte multe subiecte care polarizează. Atelierul a început cu profesorul care le-a spus elevilor lui următorul lucru: Astăzi o să discutăm despre subiecte care generează conflicte, de multe ori, care ne fac să ne simțim inconfortabili, dar cred că am ajuns în punctul în care trebuie să învățăm să fim confortabili cu inconfortabilul sau, în engleză: Let’s get comfortable with the uncomfortable!
Pentru mine, chestia asta a fost așa, ca un click. Și, drept dovadă, despre asta vă vorbesc și astăzi. Și m-a făcut să mă întreb: Oare cât sunt eu de confortabilă cu inconfortabilul și cât de mult ies eu din zona mea de confort în tot ceea ce fac? Ca să vă pot răspunde la această întrebare, permiteți-mi să vă spun câteva lucruri despre mine: Numele meu e Cezara și eu sunt the ultimate obsessive planner. Cu alte cuvinte, sunt Monica din Friends. Eu toată viața am făcut liste și planuri, din dorința de a-mi face viața predictibilă și de a nu fi nevoită să-mi ies din zona de confort. Pentru că incertitudinile îmi dau și îmi dădeau întotdeauna foarte multă anxietate. Mă făceau să mă gândesc, automat, la vocea aia despre care v-a vorbit Cristina. Da? Mă întrebam: Dacă ies din zona de confort, dacă nu o să fie perfect? Dacă eșuez? Dacă greșesc? Dacă cineva o să-și dea seama că eu, de fapt, nu ar trebui să fiu acolo? Și nu e o chestie pe care am făcut-o doar atunci, o fac dintotdeauna. În 2014, doar ce absolvisem Facultatea de Drept, când am intrat în programul Lideri pentru Justiție, generația 5. Și eram complet pierdută. În sensul că mă întrebam obsesiv ce fac eu cu viața mea și unde, ce carieră să aleg? Îmi aduc aminte că, la una dintre sesiunile LfJ, cea despre teoria schimbării, știu că și Mihai este aici, m-am supus voluntar unui experiment în care încercam să aflu ce schimbări trebuie să fac eu și ce pași trebuie să fac ca să-mi dau seama ce carieră ar trebui să urmez. Și colegii mei de generație mă întrebau foarte drăguț, îmi puneau întrebări, ca să ajung din ce în ce mai aproape, la un răspuns care să mă mulțumească. Și, la toate întrebările lor, eu ziceam: Nu știu! Spre disperarea lor, vă imaginați. De fapt, am înțeles mai târziu că mintea mea se lupta cu ideea că răspunsul e dincolo de zona mea de confort. Încercând să conțin totul în niște limite foarte strict trasate de mine, ajungeam, de fapt, să ridic ziduri în jurul meu și să ratez complet oportunități care se iveau.
În momentul în care am acceptat că, de fapt, tiparul pe care mi-l creasem singură despre ceea ce ar trebui să fac, că ăsta nu mi se potrivește, atunci am început, într-adevăr, să îmbrățișez oportunități și să încerc să fiu mai fericită. Prin programul Lideri pentru Justiție, am reîntâlnit oameni minunați, care aveau un parcurs profesional foarte atipic și care mie mi-au dat curajul să mă gândesc că poate tiparul pe care îl făcusem și în care încercam, așa, să mă îndes în el și să forțez limitele, de fapt nu mi se potrivește. Eu sunt absolvent de drept, mă gândeam, probabil, că o să fac avocatură, dar, deși mă dusesem în direcția aia, nu eram, nu simțeam că era locul unde eu ar trebui să fiu. Din 2014, după ce am terminat programul Lideri pentru Justiție, am început să lucrez alături de un ONG, Expert Forum, unde sunt și astăzi, și cariera mea este despre drept, dar este despre multe și multe alte lucruri. Pentru că, la tiparul de absolvent de drept, am adăugat și lucrurile de care îmi era frică să spun că am nevoie. Activism, alegeri, educație civică, ateliere pentru tineri, politici publice și multe, multe alte lucruri. Am învățat despre mine că, deși nu pot să am mereu certitudinea că alegerile pe care le fac o să ducă acolo unde îmi doresc, experiența în sine merită și că învăț întotdeauna din lucrurile pe care aleg, într-un final, să le fac. Și poate că pentru voi par clișee lucrurile astea, dar vă întreb sincer: Voi, când erați adolescenți, știați lucrurile astea? Eu, una, nu le știam. Și mi-am dat seama că tinerii cu care lucrez în job-ul meu de astăzi nu știu nici ei. Pentru că tinerii au nevoie de spații sigure, unde să învețe, să încerce, să greșească și să devină mai buni cu toate aceste experiențe. Din păcate, însă, spațiile alea nu sunt foarte multe.
Din această nevoie s-a născut programul Let’s talk about you(th)!, care este o competiție de discursuri publice pentru liceeni, este o platformă pentru tineri și despre tineri. În aprilie 2020, în plin lockdown, în rândul profesorilor cu care lucram de câțiva ani, profesori de liceu, plutea un sentiment de frustrare pentru că pierduseră complet conexiunea cu elevii lor, care începuseră să se izoleze din ce în ce mai mult din cauza faptului că stăteau în casă și nu mai aveau contact cu nimeni. Prin programul Let’s talk about you(th)!, într-un an jumate, am lucrat cu peste 500 de liceeni din România și Republica Moldova, care au avut curajul să facă, poate, unul dintre cele mai înfricoșătoare, să zic, activități pentru o ființă umană: să vorbească în public. Și nu despre orice. Ei vorbesc despre lucruri care sunt importante pentru ei și comunitățile lor, vorbesc despre nevoia de educație sexuală în școli, vorbesc despre bullying, despre sănătate mentală, dar și despre violență domestică, hărțuire, climate change, toate aceste subiecte care, de fapt, nu sunt importante doar pentru ei, sunt importante și pentru noi toți. Pentru un discurs de trei minute, pentru că doar atât au, trei minute, ei depun un efort foarte mare să înțeleagă problema pe care și-au ales-o cu adevărat.
Caută sursele de încredere pe care să le folosească pentru a vorbi informal despre problemă și, mai ales, descoperă perspective diferite, perspective la care nu se gândiseră până atunci. Își cultivă empatia și bunătatea față de ceilalți. Învață despre atribuțiile autorităților publice locale și centrale și înțeleg cine ar trebui, de fapt, să le rezolve lor problema. Cine are atribuții să rezolve problema. Dar cred că cel mai important este că îi provocăm să se gândească la soluții realiste, soluții pe care ei, ca cetățeni, să le poată aplica pentru a rezolva problema. Adică soluții dincolo de: Să se facă. Să facă cineva ceva. Ce pot ei să facă? Și tocmai aici apare disconfortul pentru ei. Pentru că, probabil vă dați seama, descoperă cu dezamăgire că nu există soluții magice care să rezolve probleme complexe de mâine, că nu sunt atotputernici, dar și că nimeni nu este, deși poate sunt oameni care încearcă să îi păcălească că ar fi și că pot să rezolve problema, uite-așa! Și poate că, deși se frustrează, în același timp ei realizează că nu sunt lipsiți de putere. Și că schimbările mici, pe care pot să le facă, care sunt sub controlul lor, de fapt contribuie ca această comunitate, comunitatea lor, să devină mai bună pentru noi toți și pentru ei, cu fiecare pas pe care îl fac în față.
De exemplu, Ioana. Ioana are 16 ani, locuiește într-un mic oraș din România și în discursul ei a vorbit despre nevoia de spații dedicate unde tinerii să-și petreacă timpul. A aflat în atelierele cu noi ce atribuții au autoritățile publice locale, ce face primarul, ce face Consiliul Local, cum poate ea, ca cetățean, să se implice în deciziile luate la nivel local. Și, după ce s-a terminat competiția, a decis să meargă mai departe și să încerce să-și transforme ideea asta în realitate. S-a dus în ședințele Consiliului Local, împreună cu niște colege și cu sprijinul unor profesori foarte faini. Anul ăsta au obținut sprijin din partea primăriei să construiască primul cinematograf de la ele din oraș. Similar, Mihai, care este un elev cu care am lucrat în competiție, a vorbit cu foarte mult curaj în discursul lui despre violența și hărțuirea sexuală a copiilor și a adolescenților. Și a vorbit despre nevoia de educație sexuală cu foarte multă responsabilitate, într-un mod în care nu știu câți politicieni sunt chiar dornici să audă.
Așa cum povestea Andreea astăzi, mai devreme, de nevoia de a înțelege unde sunt limitele pe care ei trebuie să le identifice ca fiind limita după care, deja, un comportament nu mai e în regulă. Toate lucrurile astea sunt extrem de curajoase și importante, și, în acest program, eu și colegii mei, adulții, să zicem, din experiment, am învățat de la ei că poate cel mai important lucru pe care îl putem face este să-i sprijinim, să îi încurajăm să vorbească despre lucrurile astea și să le oferim experiențe prin care, împreună, pot face pași înainte, înspre o lume în continuare imperfectă, dar mai echilibrată.
Și, mai ales, am învățat și noi să fim inconfortabili și să discutăm despre subiectele astea foarte sensibile cu niște tineri și, atunci când nu știm să răspundem la o întrebare, să fim sinceri și să spunem: Nu știu, dar putem să găsim soluții împreună! Cât despre mine, pășirea în afara zonei de confort să știți că încă îmi dă anxietate, fac liste în continuare, nu am renunțat la ele, dar am învățat să mai las loc și lucrurilor neașteptate din viața mea. În acest sens, mi-am vopsit părul roz anul acesta și, în încheiere, aș vrea să vă las cu o provocare. Oare v-ați gândit ce schimbări minunate ați putea face voi în comunitatea voastră, dacă ați îndrăzni să pășiți dincolo de zona de confort?
.
.
Oamenii Dreptății 2021 a adus pe scenă 10 momente despre dreptate, nedreptate echitate și comunitate, celebrând 10 ani de la înființarea programului Leaders for Justice. Banii din achiziționarea biletelor au fost redirecționați către proiectul de dotare a unei camere de audiere minori în Judecătoria Bistrița.