Clara Sigheti - Cum să dai în judecată ca să produci schimbare

După mai bine de 25 de ani de procese, în familie ne obișnuisem să primim vești proaste de la avocatul nostru. De multe ori, unele chiar frizau absurdul. 

Asta e dintr-un mail: "Legea a suferit modificări succesive (...) modificările în sine fiind, pe rând, modificate".  În anii de procese au murit două generații în familia mea, toți moștenitori ai unei casei naționalizate în perioada comunistă. Era o casă pe care o revendicase bunicul meu, încă de pe vremea când eram în școala primară. Între timp, oamenii cu bani și cu putere și-au primit și imobilele și despăgubirile chiar și pentru proprietăți care nu li se cuveneau. Eu am făcut facultatea de drept, parțial din curiozitate - ca să înțeleg cum e posibil așa ceva – dar și din convingerea că sigur aș face o treabă mai bună. Cu timpul am devenit fascinată de litigiile strategice, mereu cu gândul la impactul extraordinar pe care l-ar putea avea asupra sistemului nostru rigid de justiție. Ca să înțelegeți – litigiile strategice sunt acele acțiuni în judecată care conduc la schimbări sociale cu un impact ce depășește cauza individuală aflată pe rolul instanței.

Am început să colecționez spețe, așa cum colecționează alții timbre sau magneți de frigider.

Pasul următor a fost să văd cum arată litigiile strategice la ele acasă, așa că am plecat în Statele Unite cu un fellowship profesional. Am aflat acolo că multe dintre principiile pe care noi le credem bătute în cuie în America sunt, de fapt, niște bătălii care au fost câștigate în instanță. Știm cu toții din filme; ești arestat, ai dreptul la un avocat din oficiu. Ceea ce nu știm, însă, este că dreptul de a fi reprezentat prin avocat a fost câștigat la Curtea Supremă printr-un litigiu strategic. La fel și cu egalitatea femeilor în fața legii și multe altele. În America, progresul legislativ nu e o intervenție pe care o face legiuitorul când simte el că e cazul și are bunăvoință, pentru că a avut un weekend bun și când a venit luni la birou nu era blocaj în trafic. Ci e rezultatul unor procese coordonate, de durată și foarte bine organizate, prin care cetățenii își cer drepturile și nu se lasă până nu le obțin.

Deși nu se prea vorbește despre asta, și în România se fac litigii strategice și se fac chiar bine. Totuși nu e un fenomen răspândit și, în orice caz, nu e un domeniu în care să putem considera că avem expertiză. De-asta, convingerea mea este că avem nevoie de un ONG specializat în litigii strategice, aici în București. Ca să vă conving și pe voi, vă voi arăta, prin câteva exemple, cum poate o acțiune intentată în instanță să transforme întreaga societate sau, altfel spus - cum să dai în judecată ca să produci schimbare.

În prima poveste pe care vă voi spune-o, căpcăunul e legiuitorul care îngreunează situația copiilor cu nevoi speciale. Peste tot în Europa, copiii cu nevoi speciale merg la școală cot la cot cu colegi neurotipici - o soluție bună pentru ei, care scade stigma socială și face integrarea în societate mult mai ușoară. Dar în România, nu se putea, decât dacă cereai acest drept în instanță. Cum nu toată lumea își permite un avocat, mai ales în familiile cu nevoi speciale, mulți copiii erau efectiv împiedicați de lege să se înscrie la școala de masă.

Eroina în această poveste este Mădălina Turza, mama unei fetițe cu sindrom Down (pe care o cheamă tot Clara, ca pe mine), care a fondat un ONG pentru drepturile copiilor cu dizabilități și, prin intermediul acestuia, le-a oferit reprezentare juridică părinților care nu-și permiteau să susțină costurile unui proces. Așa se face că sistemul de justiție s-a trezit în fața unei situații la care nimeni nu se așteptase - caz după caz după caz în care petenții cereau de fapt același lucru: dreptul la educație incluzivă pentru copiii cu nevoi speciale. Bătălia a fost câștigată după ce s-au strâns destul de multe cazuri în instanță. Așa că legiuitorul n-a mai avut încotro și a fost nevoit să schimbe legea. Acum părinții pot să opteze direct pentru un loc în învățământul de masă pentru copilul lor, ceea ce reprezintă o victorie extraordinară pentru societatea civilă din România.

Un alt caz despre care aș vrea să vă vorbesc astăzi a apărut în urma pandemiei. Poate ați primit și voi amenzi că vă ieșea nasul din mască. Ei bine, căpcăunul - adică legiuitorul care a stabilit sancțiunile în pandemie, împreună cu zmeii care le-au aplicat, adică poliția, n-au ținut cont de drepturile omului. Nu spun asta de la mine, ci a spus-o Curtea Constituțională. Așa că aceste sancțiuni au fost anulate.

Însă până să ajungem acolo, ONG-ul Expert Forum a depus o serie de solicitări pentru informații de interes public, ca să vadă cum arată cifrele - să vadă câte dintre sancțiunile aplicate au fost amenzi, câte au fost avertismente, cât de mari au fost amenzile și tot așa. Și ce surpriză - deși a cerut aceste informații în temeiul Legii 544 de acces la informații de interes public, nu le-a primit. De ce? Pentru că statul (în mod foarte convenabil) nici nu colectase aceste date.

Așa că EFOR a făcut următorul pas firesc și s-a dus în instanță, unde a contestat răspunsurile cu câte o acțiune în fiecare din cele 42 de tribunale din România. Rezultatele finale nu sunt încă disponibile și am să-i las pe ei să le facă publice atunci când se vor finaliza toate procesele. Însă până atunci aș vrea să punctez că tot acest proces coordonat de litigii strategice, care acoperă instanțe din toată țara, a reușit să demonstreze ceea ce cu toții știam deja de foarte multă vreme. Și anume că soluții pronunțate în diferite instanțe, în cauze efectiv identice și sub imperiul aceleiași legi, se bat cap în cap în România.

Asta e ceea ce numim noi, juriștii - practică neunitară - și este una dintre cele mai mari probleme cu care se confruntă sistemul nostru de justiție, pe care EFOR poate să o confirme acum cu date. În instanță, orice om se poate adresa pentru apărarea drepturilor sale. Asta nu e o utopie și nu e un ideal de neatins, ci un drept fundamental prevăzut chiar în Constituția României, care trebuie să-și găsească aplicarea și-n concret. Din păcate, procesul de care a avut parte familia mea n-a fost tocmai echitabil și nici n-a fost soluționat într-un timp rezonabil. Încă mai avem de luptat mai departe, la CEDO, și de așteptat despăgubiri aici în România. 

Dar mă tot gândesc că lucrurile ar putea să stea altfel de acum încolo, dacă devenim mai îndrăzneți, ne unim forțele în jurul unor cauze comune și începem să ne cerem drepturile - nu numai zbierând în frig în Piața Universității, ci și în instanță - unde e și cazul să mergem când ne întâlnim cu nedreptatea. Sper că v-ați dat seama deja că finalul fericit în povestea asta nu este cel în care căpcăunul, adică legiutorul, e străpuns de sabia dreptății și se prăbușește învins odată pentru totdeauna. Eu prefer finalul în care căpcăunul e ok și e doar una dintre părțile unui proces echitabil, în care și cetățenii au șansa să-și exprime nevoile.

Închei cu un apel către Comunitatea Lideri pentru Justiție și orice organizație prezentă azi aici din societatea civilă - să punem bazele unui ONG specializat în litigii strategice în România și să punem legea în folosul celor care nu se pot face altfel auziți. Aștept un semn de la voi.

.

.

Show-urile Oamenii Dreptății 2022 au fost produse alături de Decât o Revistă, o echipă de jurnaliști care cred în puterea transformațională a poveștilor.

Împreună cu peste 1.000 de spectatori ne-am imaginat cum ar putea arăta o Românie mai dreaptă prin vulnerabilitate, empatie și puterea exemplului. În fiecare oraș am adus pe scenă juriști, jurnaliști, activiști civici și artiști, ale căror povești adevărate despre dreptate: cum o obținem, ce înseamnă pentru justiție, educație, sistemul medical sau orașele noastre.