Gabriela Manea - Violența în familie: cum arată dreptatea în spatele ușilor închise
Violența domestică este una dintre problemele asupra cărora aproape că nu ne oprim în țara noastră. Nu-i acordăm atenție, tratăm cazurile superficial și la repezeală, blamăm victimele pentru alegerile pe care, forțate de împrejurări, le fac. Gabriela Manea a vorbit la Oamenii Dreptății '23 despre ce putem face fiecare dintre noi ca să schimbăm măcar puțin această stare de fapt.
Imaginați-vă o fetiță de doar 10 ani care e încântată că abia a început clasa a 3-a. E acasă, în camera ei plină de postere, caiete cu personaje din desene animate și creioane colorate.
Deși are multe motive să fie bucuroasă, în fiecare seară sta ascunsă după ușa dormitorului, plânge și ascultă speriată cum unul dintre oamenii pe care îi iubește cel mai mult din lumea asta este înjosit, bătut până la sânge, jignit și controlat ca o marionetă de celălalt om pe care îl iubește poate la fel de mult.
Stă cu pătura încrețită între degete și aude din cealaltă cameră, cu mânie:
"Toată viața ta ai fost un nimeni, noroc ca te-am făcut eu om.
Nu vezi ce proastă ești? Ce vrei sa învețe copiii ăștia de la tine?
Ce ieși atâta în oraș cu prietenele, te crezi vedetă? Pe copiii ăștia cine-i crește?
Vezi ce-ai făcut?? M-ai făcut să te bat și l-ai speriat și pe copilul ăsta cu prostiile tale.
Ei..suni la poliție, și ce? crezi că te crede cineva?”
Sunt avocat și am vorbit cu femei care au fost arse de proprii soți sau au fost mușcate de nas până la sânge, călcate, lovite cu pumnii în stomac și învinețite pe fiecare parte a feței. Am văzut poze în dosarele penale cu femei care au rămas fără dinți pentru ca “ nu au încălzit destul de bine mâncarea” și am citit despre copii care au ajuns la urgențe cu oasele rupte de la bătăile violente ale unui părinte, ale omului care ar fi trebuit să le ofere protecție, siguranță și, mai ales, dragoste.
S-a întâmplat ca o mare parte din victimele pe care le-am întâlnit să renunțe la cererea pentru emiterea unui ordin de protecție. Uneori le strâng de mână și le întreb de ce vor să renunțe, iar pe un ton ezitant sau, alteori, chiar cu lacrimi în ochi, îmi spun că renunță pentru copii, pentru familie. Chiar așa mi-a spus doamna care a fost arsă de soț și amenințată în mod repetat cu moartea: “am 3 copii, unde să mă duc cu ei și din ce să trăiesc? Mi-e frică.”
Ceea ce face însă lucrurile și mai dificile este faptul că, în România, o parte bună din oamenii justiției nu sunt specializați pentru a aborda asemenea cauze.
Motivul este unul cât se poate de simplu: pentru că nu ne învață nimeni nici la facultate și nici în stagiile de pregătire, fie că suntem avocați, judecători, procurori sau chiar polițiști. Nu există niciun fel de ABC pentru audierea victimelor violenței în familie, deși suntem campioni, ca societate, la a găsi motive pentru care e normal să ne agresăm partenerul.
În activitatea mea, am participat la nenumărate procese care au avut ca obiect emiterea unui ordin de protecție.
Am fost stupefiată când am auzit pentru prima oară din gura unui judecător "Dar de ce ai stat cu el 20 de ani dacă te-a bătut atât de tare?"Și mai dureros a fost că această întrebare era spusă pe un ton care inspira foarte multă neîncredere și punea sub semnul întrebării chiar credibilitatea victimei.
Cu o altă ocazie, am asistat la soluționarea unei cereri depusă de către o doamnă cu o vârstă foarte înaintată împotriva propriului fiu. Nu era prima dată când mama cerea ajutorul instanței pentru că a fost agresată fizic, dar își retrăgea cererea de fiecare dată de teama că fiul ei va ajunge pe străzi. Am empatizat mult cu această femeie, pentru că am înțeles poziția contradictorie în care se afla.
Judecătorul însă a avertizat-o ferm că, în cazul unei retrageri viitoare, va fi amendată. Tot ce am putut eu să gândesc a fost că, data viitoare, femeia asta nu va mai cere ajutorul instanței.
Dar ce facem dacă mâine vedem la știrile de la ora 5 că doamna asta a fost omorâtă pentru că nu a mai avut curaj să sune la 112? Pe ea cine o aduce înapoi? Victimele violenței în familie au extrem de multe motive să nu plece. Dacă toți, care ne aflăm astăzi în această sală, facem un efort, le putem identifica fără nicio problemă.
Dar cum reacționăm când chiar oamenii care ar trebui să facă dreptate în situațiile de acest gen uită de aceste motive?
Din fericire, am asistat și la situații în care victima a fost ascultată, separat de agresor, în sala de ședință despre motivele pentru care dorește să renunțe la cererea de emitere a ordinului de protecție. A fost printre puținele dăți când am observat empatie, răbdare și deschidere reală spre dialog din partea unui judecător într-un astfel de proces.
În alt caz, mi s-a încălzit inima când judecătorul îi spunea victimei, care decisese să mai acorde o șansă agresorului, că poate suna la 112, că are sprijinul instanțelor de judecată și al poliției și că poate formula oricând o nouă cerere dacă este în pericol.
Așa ar trebui să sune justiția și ar trebui să înceapă prin capacitatea noastră, în calitate de oameni, de a face eforturi pentru a înțelege perspectiva victimei și pentru a asigura, pentru aceasta, un spațiu sigur, lipsit de prejudecăți.
Cum facem asta?
În primul rând, nu adăugăm la lista victimei cu motive de a nu pleca și ascultăm activ. În felul acesta, vom cunoaște cum arată realitatea ei: o lume confuză, unde nu mai înțelege cum arată dragostea, unde începe să creadă că are dreptate abuzatorul când îi spune că este cea mai incapabilă persoană din lumea asta.
În al doilea rând, nu spunem, poate din frustrare: “e vina ei că nu pleacă, și-o face cu mâna ei”, ci ne îndreptăm atenția mai ales asupra persoanei care a dat naștere acestui infern, și anume agresorul. Așa cum nu e vina unui om obișnuit că e tâlhărit pe stradă, în același mod nu e nici vina victimei că e jignită și bătută zilnic de către un om care părea că are intenții bune la începutul relației.
Să știți că treaba asta cu vina victimei am auzit-o inclusiv de la avocați și polițiști, un soi de “o merită dacă nu a reușit să plece până acum”. Sunt momente când inclusiv eu, în calitate de avocat, am tendința să mă desensibilizez și să cad pradă acestor preconcepții. Și îmi aduc aminte atunci că e responsabilitatea mea, ca apărător de drepturi, să mă corectez și să îmi reamintesc că justiția se face, în primul rând, pentru oameni. Iar pentru a nu face o dreptate strâmbă, e obligația noastră să ne asigurăm că victimele apelează la ajutorul organelor competente înainte să fie prea târziu. În aceste cazuri, inclusiv un cuvânt spus greșit victimei îi poate înrăutăți situația sau, dimpotrivă, o atitudine cooperantă și înțelegătoare îi poate schimba destinul.
Știu că exact ca fetița de 10 ani de la începutul discursului mai sunt mulți copii în România, care își văd mamele în bălți de sânge și care nu au unde să ceară ajutor, pentru că nu sunt suficienți judecători care să asculte fără prejudecăți sau polițiști care să ia în serios cazurile de acest fel.
Dar mai știu și că avem puterea să ne asigurăm împreună că vor exista tot mai puține fetițe care sunt nevoite să își salveze mama, iar primul pas are la bază empatia.