M-am hotărât să urmez Facultatea de Drept în clasa a XI-a, după o vizită la un centru care se ocupa cu reintegrarea socială a minorilor delincvenți. Mi-am petrecut atunci ziua alături de un grup de copii de școală primară care au fost prinși la cerșit sau la furat, dar care nu puteau fi sancționați pentru că erau prea mici - vârsta minima pentru răspunderea penală este de 14 ani, iar cei mai mari aveau 10. Am povestit cu ei despre reguli și importanța lor, și despre ce se întâmplă atunci când nu le respectăm. Erau copii isteți și curioși, foarte diferiți de cum îmi imaginam eu infractorii. Aveau nevoie de sprijin și înțelegere, nu de pedepse. Ne-am despărțit îmbrățișându-ne.
Această întâlnire mi-a rămas mult timp în minte și m-a făcut să îmi dau seama că este important pentru mine ca meseria pe care o voi avea să aibă un impact pozitiv asupra celor din jur. Să fie o meserie care să nu necesite numai cunoștințe teoretice, ci și empatie pentru a putea fi practicată.
Hotărârea de a da la drept a fost întâmpinată numai cu reacții negative. Diriginta spunea de fiecare dată despre absolvenții de drept că ajung vânzători la tonete, așa că am început să evit să vorbesc la școală despre acest subiect. Le spuneam profesorilor când ne întrebau despre facultatea pe care vrem să o urmăm că nu m-am hotărât încă. Părinții mei au fost și ei de acord că e o idee extrem de proastă să mă înscriu la drept și au sperat până în ultima clipă că mă voi răzgândi. Îmi spuneau că nu am nicio șansă fără relații și că voi muri de foame. Și mai mult decât atât, că dreptul este pentru cei lipsiți de scrupule, care abia așteaptă să ia toții banii de la oameni pentru câteva hârtii. O viziune atât de diferită față de cea care mă motiva pe mine.
Când mi-am depus dosarul pentru admiterea la drept, a trebuit să mi-l depun și la Automatică – poate-poate îmi mai vine mintea la cap și mă fac și eu IT-st, ca majoritatea colegilor mei. Din păcate pentru părinții mei, nu au reușit să mă convingă. Imediat ce s-au publicat listele cu rezultatele de la drept, i-am anunțat că nu mai e cale de întoarcere.
Am continuat să mă confrunt cu percepția negativă a oamenilor despre juriști și după ce am devenit studentă, și mai apoi, practician. Am auzit de nenumărate ori, atât de la apropiați, cât și de la persoane pe care abia le cunoșteam, că avocații se bucură de problemele oamenilor și lungesc intenționat durata termenelor ca să mărească artificial onorariul, că judecătorii și procurorii sunt corupți și stau toată ziua degeaba pe salarii imense, că notarii sunt inutili și consilierii juridici sunt niște biete secretare. Si oricum ca să fii parte din sistem trebuie sa vii cu bani de acasă. Nu era bine în niciun fel.
Uneori mă întreb de ce percepția oamenilor este una atât de distorsionată. Poate pentru că atunci când au avut de a face cu sistemul judiciar au fost în situații dificile din viața lor, poate din cauza cazurilor de corupție sau erorilor judiciare care apar în presă. Sau poate pentru că noi, cei care facem parte din sistem, lăsăm să treacă deseori neobservate părțile bune. Faptul ne-am ales aceste profesii din convingerea ca putem contribui la înfăptuirea dreptății.
Am venit aici să vă spun că sunt deja de 5 ani în profesie și niciun alt domeniu nu mi s-ar potrivit la fel de bine. Sigur că lucrurile nu sunt perfecte, dar nu sunt nici pe departe așa cum mi-au fost descrise. Nu a trebuit să plătesc pe nimeni să devin avocat. Și nici nu am întâlnit juriști interesați de câștigul cu orice preț. Dimpotrivă.
M-am oferit sa ii ajut, de fiecare data, pe cei din jurul meu care aveau o problemă legală. Inclusiv atunci când însemna să caut prin tratate de drept în mijlocul nopții, după programul de muncă. Și am continuat să am întâlniri cu elevii în care să dezbatem consecințele încălcării legilor. Iar când am fost întrebată de Elena, eleva de clasa a noua care a fost toată ora cu mână pe sus, dacă e adevărat că nu poți reuși în domeniul juridic fără pile, m-am bucurat să o pot contrazice. I-am spus povestea mea și am asigurat-o că examenele sunt pe merit. Am încurajat-o să își aleagă drumul în funcție de ceea ce o pasionează, pentru că doar asta contează cu adevărat.
