Mihai Claudiu Dragomirescu - Domo Arigato, Mr. Roboto
“Ce frumos ar fi dacă...”. De câte ori ți-ai spus asta, dar nu ai îndrăznit să duci scenariul până la capăt? Pentru Mihai “ce frumos ar fi dacă...” se continua cu “aș merge până la capătul lumii, în Japonia, să văd și să trăiesc tot ce până acum nu a depășit granițele imaginației”. În discursul său din 11 decembrie, Mihai ne-a spus cum și-a făcut curajul și bagajele pentru călătoria care i-a marcat viața – cum a ajuns să studieze dreptul spațial și să îmbrățișeze cultura japoneză care parcă făcuse parte din el dintotdeauna.
Am aflat că am fost acceptat și că urmează să plec în Japonia pentru doi ani și jumătate, la Universitatea din Kobe. Când am ajuns acolo, am realizat: Gata, îmi trăiesc visul! Sunt aproape ficțiune acum! Sunt persoana despre care citeam în cărți, persoana pe care o vedeam în filme. Mă, dacă mă trimit în spațiu, eu mă duc, da'... Nu zic nu! Da' să mai facem chestii și de la sol. Și iată-mă aici, pe scenă! N-am rămas în Japonia. Am intrat un pic în Valea cu dor și am vrut să vin înapoi în țară, să pot să spun asemenea povești. Mă numesc Mihai Dragomirescu și sunt jurist, sunt analist bancar, sunt multe lucruri. Printre altele, sunt și un visător.
O să povestesc în această dimineață despre aventura mea în Japonia. Am fost întotdeauna pasionat de această țară minunată, de mic copil mă uitam la acele animații japoneze pe care cred că mulți dintre voi le-ați văzut când erați de vârsta mea: Sailor Moon, Dragon Ball. Erau foarte frumoase. Și le apreciam foarte mult, le absorbeam, așa, erau ceva exotic pentru mine, numai că atunci eu nu știam, nu realizam că ele veneau din Japonia. Nu făcusem legătura cu țara. Apoi, mai târziu, în gimnaziu, mama mi-a recomandat să citesc o carte: E o carte mișto, citește-o, o să-ți placă! Shogun, de James Clavell. Nu-i o capodoperă, dar e o carte care mi-a deschis ochii față de această societate. Cred, de asemenea, că mulți dintre voi ați citit-o, e destul de populară în societatea românească. Ei, și, din momentul acela, am început să absorb, să înmagazinez cât mai multe informații despre această țară.
Apoi, în facultate, am început din nou cu animațiile japoneze sau anime-urile, cum le zic ei. Am început să mă uit la greu, am început să fac și karate, tot așa, care mi-a făcut o legătură mai puternică cu societatea japoneză. Am început să merg la diferite întruniri ale expaților japonezi de la noi din țară, din București. Era o asociație drăguță pe vremea aia, Tomodachi îi spunea. Tomodachi înseamnă prieten sau prieteni. Și mai era un pas. Făcusem toate aceste lucruri, iar eu visam să și ajung acolo o dată. Mă gândeam la o călătorie spre Japonia. Mă gândeam că aș putea fi un turist sau... sau poate aș putea să strâng bani, să merg acolo o săptămână-două, să văd și eu cum e, de fapt, în această țară atât de îndepărtată. Dar la asta rămăsesem, rămăsesem undeva la nivelul de vis, de năzuință, de nebuloasă. Nu era ceva format, nu făcusem niciun pas concret. Apoi am avut șansa, norocul să intru în comunitatea Lideri Pentru Justiție și aici am întâlnit un om minunat, un jurist, un alt om al dreptății, ca să spun așa, Emil Duhnea. Probabil mulți dintre voi îl știu. Și el avea aceeași pasiune: Japonia. Numai că, spre deosebire de mine, el chiar încerca să facă ceva în direcția asta. Încerca să ajungă acolo. Îmi spunea, plin de încredere în el, cât de mult vrea să ajungă acolo și că și-a făcut deja un plan să aplice la bursele guvernului japonez, bursele de cercetare și că el e pasionat de drept comercial și că se gândește deja să meargă la universitatea din Nagoya și că ăștia sunt pașii care trebuie urmați.
Și eu mă uitam așa la el, înmărmurit: Mamă, omul ăsta chiar și-a făcut un plan, chiar știe ce vrea. Și îl admiram. Și, așa hotărât cum era, a ajuns până la urmă în Japonia, înaintea mea. A ajuns la Nagoya, unde a vrut el, și eu, mi-am făcut și eu un pic de curaj. Eu nu sunt un om foarte curajos, sunt foarte emotiv, sunt timid, mă bâlbâi, uite, cred că m-am bâlbâit de câteva ori până acum, probabil o să mă mai bâlbâi în continuare. Încercați să treceți peste asta. Sunt mai anxios decât aș părea, mult mai anxios decât v-ați putea imagina vreodată. Dar, uitându-mă la oamenii din jurul meu, la oamenii aceștia minunați, n-am putut să nu fiu inspirat și să nu încerc și eu, măcar să încerc marea cu degetul. Chiar dacă marea ar fi Oceanul Pacific.
Și am aplicat și eu la bursele guvernului japonez. A urmat un proces birocratic foarte complicat, cu interviuri, cu multe traduceri legalizate, cu mai știu eu ce alte proceduri mai erau. Am așteptat șase luni ca să aflu rezultatul și nu știam ce o să se întâmple. Nu îmi pusesem foarte mari speranțe, eram singurul jurist care aplicase. Majoritatea erau cu studii culturale, cu lingvistică, știau japoneză foarte bine. Japoneza mea era la un nivel, așa, sub nivelul mării, mai degrabă, sau la genunchiul broaștei, ca să-l citez pe Creangă. Dar continua acolo să rămână o scânteie de speranță și, cumva, scânteia s-a transformat în ditamai flama când am aflat că am fost acceptat și că urmează să plec în Japonia pentru doi ani și jumătate, la universitatea din Kobe. Nu știu dacă ați auzit de Kobe. Kobe, în principiu, e un oraș mai mic, nu e Tokyo, nu e Osaka, nu e Kyoto.
E un oraș doar la vreo un milion și jumătate de locuitori. Da. Cunoscut, în principiu, pentru un mare cutremur din 1995 și vita locală. Aparent, e cea mai bună carne de vită din lume. Am mâncat și eu, e foarte bună, da. Nu știu cât de bună e în comparație cu altele, eu nu mănânc beef steak foarte des. E bună. Merge. Așa... Dar pentru mine e mult mai mult decât atât. E orașul în care am trăit, orașul prins între munții împăduriți și verzi și oceanul albastru. Se întindea atât la deal, spre munți, cât și chiar în ocean, avea insule artificiale. Pentru un an, eu chiar am trăit pe o asemenea insuliță, în mijlocul oceanului. Mamă, ce umed era! Da. Chiar asta m-a frapat prima oară când am ajuns în Japonia, am simțit că sunt pe un alt tărâm, practic. Aerul era diferit. Era mai cald, mai umed decât era în România în timpul primăverii. Era... Am simțit că sunt altundeva. Când am ajuns acolo, am realizat: Gata, îmi trăiesc visul! Sunt aproape ficțiune acum! Sunt persoana despre care citeam în cărți, persoana pe care o vedeam în filme. Tokyo Drift. Sunt ăla care a ajuns în Tokyo și începe să glumească cu Yakuza. Da, am glumit și cu Yakuza. Am întâlnit și Yakuza.
De fapt, Kobe e centrul clanului Yamaguchi, cel mai mare clan de Yakuza din Japonia. Și ce să vă spun. Cum prezentam eu. Da' stați, nu v-am spus cu ce proiect de cercetare am ajuns eu acolo. E ceva destul de important, pentru că Japonia nu e singura mea pasiune. Am multe, multe, multe! Da. Îmi mai place să mă uit la stele. Încă de când eram mic, mă uitam la stele, și acum țin minte cum, în camera în care locuiam, în apartamentul părinților, când adormeam seara, toamna, în timpul iernii, primăvara, puteam să văd constelația Orion veghindu-mă la fereastră. E constelația mea preferată. S-o căutați și voi pe cer, se vede și din București. Așa. Apoi, pur și simplu citeam orice enciclopedie îmi pica în mână despre planete, despre cosmos, despre spațiu, despre nebuloase. Mă uitam la documentare, mă uitam la filme SF, am citit cărți SF la greu. Să citiți Dune înainte să vedeți filmul! E mai bună cartea. Și am continuat să păstrez această pasiune. Undeva spre sfârșitul facultății, am descoperit că există și o ramură de drept care se ocupă, care e legată de acest lucru. Dreptul spațiului cosmic. Când am aflat, am făcut ochii așa, cât cepele, și am zis: Unde ai fost până acum? Unde ai fost? Da, sunt niște tratate din anii '60-'70-'80, un mănunchi de tratate care descriu ce se întâmplă în spațiu, cum se învârt sateliții în jurul planetei, dar cum se învârt din punct de vedere juridic, nu, nu facem noi fizică.
Așa. Și am început să citesc cât mai mult posibil despre asta, de unul singur la început, pentru că, știți, nu se predă la noi așa ceva. Maxim se spun două cuvinte la cursul de drept internațional public. Apoi, am început să merg la workshopuri, la concursuri, și în afara țării. Am început să scriu articole, mici articole de blog pe cont propriu, și, undeva, atunci când aplicam eu pentru aceste burse ale guvernului japonez, cumva s-au aliniat planetele. Da. Mi-am dat seama că eu, ca jurist, pot să plec în Japonia, țară de care eram atât de pasionat, și pot să plec cu ceva legat de dreptul spațiului cosmic. Am scris un proiect de cercetare și l-am și completat pe apărare planetară. Asteroizi, comete, furtuni solare, toate privite prin lupa juristului. Nu, nu suntem în Armageddon, totuși. Mă, dacă mă trimit în spațiu, eu mă duc, da'... Nu zic nu. Da' să mai facem chestii și de la sol. Așa. Și imaginați-vă cum prezentam eu acolo, în Japonia, cu o sală de prezentare cu japonezi, cu studenți din toate colțurile lumii. În spatele meu erau niște slide-uri cu diferite tipuri de asteroizi. Eu îmi mai pierdeam atenția câteodată, cum o fac și acum, sunt un dezastru. Mă mai uitam, îmi mai sărea privirea pe fereastră, iar pe fereastră puteam să văd cireșii înfloriți cum își scutură petalele. Așa, primăvara. În Japonia. Eram: Doamne, nu pot să cred că sunt aici! Iar seara mă îndreptam acasă, spre cămin, luam cina cu trei tipi din Africa, unul din America de Sud, niște japonezi și o rusoaică.
Nu, chiar... Le-am zis random acum, dar sunt sigur că am nimerit, era o combinație diferită în fiecare seară. Cumva, mi-am trăit visul. Am văzut lucruri precum focurile de artificii în timpul verii, în timpul festivalurilor din timpul verii, Matsuri, cum le spun ei. Tot vara mă trezeau cicadele dimineața, în zgomotul lor infernal, iar iarna puteam să văd cum se aștern pașnic acei fulgi mari de zăpadă pe care îi vezi în filme în munții din nordul Japoniei, în timp ce lângă mine, într-un izvor termal, se îmbăia o maimuță. Da. Atâtea lucruri frumoase am văzut, câte și mai câte! Și atât de mult mi-a plăcut ce a fost acolo, încât mi-ar plăcea ca și voi să simțiți un pic din ceea ce am simțit eu și, dacă aveți un vis asemănător, să nu vă sfiiți să-l urmați. Să-l puneți un pic în practică. Să încercați, măcar. Cred că ar fi frumos. Mă gândesc la viața mea. Așa, v-am spus despre Emil mai devreme. E cumva o sumă a poveștilor pe care le-am întâlnit de-a lungul vieții, și unele la care chiar am și participat. Iar povestea pe care v-am spus-o eu acum, aș vrea să rămână cu voi, dacă măcar v-am stârnit... Voiam să zic dacă măcar... În planul pentru discurs scria: Dacă v-am stârnit măcar un zâmbet, eu voi fi fericit.
Da' am auzit hohotele! Sunt deja happy. E ceva pentru mine. Dacă a apărut în voi o scânteie, așa, în plus de speranță sau dacă s-a făcut un pic mai mare. Dacă aveți și voi un asemenea vis și dacă puteți să-l îmbinați cu ceea ce faceți, cu cariera, ar fi minunat! Și iată-mă aici, pe scenă! N-am rămas în Japonia, deși am stat acolo doi ani jumate și a fost the time of my life. M-am gândit că dacă... Puteam să mai rămân. Dar m-am gândit că, dacă mai rămân un an, o să fie 10, de fapt. Dacă mai rămân acolo, o să rămân pentru totdeauna. Și asemenea eroului din Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, am intrat un pic în Valea cu dor și am vrut să vin înapoi în țară, să pot să spun asemenea povești. Și nu vreau ca această călătorie a mea, această aventură nemaipomenită, cel puțin, pentru mine, să fie punctul culminant al vieții mele. Sunt lacom, mai vreau, mai vreau să fac și alte lucruri! Mai vreau să fac lucruri cel puțin la fel de minunate cum a fost experiența mea japoneză! Și vă doresc și vouă asta! Cu plăcere! Am auzit un mulțumesc. Arigato gozaimasu, cum zic japonezii!
.
.
Oamenii Dreptății 2021 a adus pe scenă 10 momente despre dreptate, nedreptate echitate și comunitate, celebrând 10 ani de la înființarea programului Leaders for Justice. Banii din achiziționarea biletelor au fost redirecționați către proiectul de dotare a unei camere de audiere minori în Judecătoria Bistrița.