a mai murit un poet azi de dimineață
în orașu meu unde s-au renovat pereții tuturor clădirilor
ca noua generație de copii să-și declare iubirea pe ei
sunt tandri
am picioare lungi care mă poartă peste tot cartierul
când rămân fară bani fug de oameni și mă ascund după clădiri
ca un câine hăituit de toți
mai fac un pas mă simt ușor și
fac roata peste tot cartierul
bat palma cu linia de înaltă tensiune și pot să numesc 5 alte tâmpenii care provoacă mai multă dependență
mă împiedic de cabina de telefon public cu receptorul spart și cu un copac crescut în ea
într-o zi andri o să crească și el de n-o să poți să-l cuprinzi cu ochii
tulpina va râmâne la fel de mică
dar crengile vor sparge geamurile și vor
cuprinde cabina la fel cum își punea bunica mâinile în cap
în portretul din camera ei nu se ținea de cap
avea doar un copil, mărgele și 3 ani de facultate
nu toți murim cu șanse egale
plângem cu amar când ni se îmbolnăvește animalul de companie
dar de oameni nu mai este nimeni impresionat
am uitat că atât timp cât îți bate inima trăiești
sau așa zicea bunicul meu, alzheimer
când te-ai gândit vreodată la un poet ca la un om?
își face singur de mâncare și arde tigaia?
n-are pix când îi trebuie pix?
îi plac ursuleții din mămăligă și brânză?
cât întârzie și pe ce parte doarme?
dacă ar fi să-i iasă, asta ar veni la pachet cu tot ce are de ascuns?
oare chiar nimeni nu-i cumpără haine gândindu-se că nu știe să le poarte?
azi dimineață a mai murit un poet
aici în orașul meu
unde se odihnesc cei ce l-au iubit pe cel ce era să fie nimeni pe lume
m-a sunat mama
dar eu nu prind semnal pe salteaua mea înconjurată ca o insulă pustiită de cioburi, chiștoace și tot felul de pete de pe podeaua din cutia de chibrituri în care stau
mereu când mă întâlnesc cu pisicile din cartier mă întreabă de tine mamă
dacă societatea saltelei mele ar da greș
crezi că pisicile din cartierul meu ar provoca alergii în masă
până când ar putea lua puterea definitiv?
dizidenții ar sta închiși în case cu ochii roșii și nasul curgându-le
atunci ar trăi cea mai bună viață a lor
abia atunci le-ar fi bine
vorbesc prostii n-am mai mâncat de o săptămână sunt
anarhistul propriei mele saltele și nu cred
nu cred că știi mai bine decât mine ce înseamnă să te simți golit
ca un tir la miezul nopții
tu ce vezi?
poezia-și cântă dragostea pentru că îi lipsește materia
ce dragoste de oameni mai e și asta?
să fiu singurul treaz și să le miros somnul altora până când o să mă găsească confiat într-un borcan și o să fiu minuscul ca un sâmbure din care nu mai crește nimic.
dumnezeu n-a făcut dopuri pentru timp
dar a făcut mâinile - cele mai puternice arme pe care le-am avut vreodată ca specie
guvernul a angajat deja călăi care taie deget cu deget mâinile care scriu istoria
din mâini pornește tot răul
oricine are mâini e vinovat
și va continua să dea vina din mână în mână
până la finalul timpului
singurul nevinovat e
bunicul meu care din degetele lui
mi-a arătat umbra unor gheparzi
alergând după borcane de compot
dacă Iisus ar fi avut mâini ca ai lui ar fi rămas în viață
anul viitor de ziua internațională a poeziei
minimum două cărți cap-coada vor trebui să fie citite pe cap de om
altfel se vor da la topit toate poeziile în limba română
poezia e underground oricum
e în parcări subterane, în toiul nopții pe verandă, pe garaje cu acoperișuri gata să cadă și la fiecare pas
acum avem seri ale poeților, dezamăgire și lamentare îmbibată în cocteiluri și shot-uri
nu la cenacluri e poezia
destulă angoasă existențială
hai să vorbim despre cum ăla stătea gol pe balconul cabanei la o tabără de creație și după și-a tras costumu pe ell și s-a dus să le predea despre poezie douămiistă unei generații de tinere poete
ăla e bețiv, ăla e prăjit de la droguri,
ăla n-are viitor,
ăluia îi scriu alții,
ăla i-a ars de bani și femei pe alții,
ăla nu prinde încă un an la cum arată,
ăla îi cenzurează pe ceilalți
...
totul se întamplă sub mese
poezia e underground pentru că am îngropat-o ca pe o comoară care ne revine doar nouă
clar exclus s-o gasească altul
eu sunt Ulrich, muntele tău de potențial pierdut
Îmi pare bine
am vrut să scriu poemul ăsta dar mi-am dat seama că nu mai am nimic de oferit
poemele nu pot fi terminate, doar lăsate să se odihnească
tot ce mi-am putut imagina e mai prejos de cuvânt
își ține singur de urât în cele mai neașteptate locuri
așa
neterminat nescris și neiubit
doar pentru că am încercat să mă conving că există frumos
și noi am luat din visele noastre și am făcut din ele șampon cu sulf
de cand n-am mai jucat barbut la dugheana din oraș
nici zarurile nu se mai gândesc s-apară
zarurile ies de unde se ascund când nimeni nu mai are nevoie de ele
intră în bar
zarurile comandă un whiskey sec
au trecut ani de zile și-am rămas la fel
mă uit în ochii părinților mei și nu pot să nu văd regretul că n-am putut să mă fac fotbalist
asta e tot ce am pe moment
din 20 de ani de viață
și toate astea pentru un caiet incendiat la 13 ani
câte moduri de-a spune lucruri pe care nu le-ai spus niciodată
ai evitat ca să le ții doar pentru tine?
doar ceea ce n-am arătat e cu adevărat sincer
mă gândesc la oamenii despre care am scris
și-mi pare mai rău că n-am scris versuri mai bune despre ei decât că ne-am îndepărtat
am văzut cum cărămizile puse stângaci împreună au făcut un zid nestatornic.
Razele au interferat cu un suflet de negură pătat
stratul galben de puroi, sugrumarea realității, liniștea sticlelor goale, vremelnic sunt.
Dedicată tuturor regretelor, așa cum le-am văzut prin prietenii mei
