Trăim mai mult în viețile oamenilor despre care scriem și pe care îi fotografiem decât în propriile noastre vieți. Facem asta de șase ani și jumătate, de când călătorim cu o autorulotă prin Europa ca să documentăm poveștile românilor din diaspora – cei 5,7 milioane de români care trăiesc și muncesc în Europa.
Unul dintre ei este Cristian Rădulescu, șofer de camion în Derby, UK. Este 4.50 dimineața când pleacă la muncă. A dormit mai puțin de patru ore, pentru că a vrut să-și petreacă seara cu iubita lui, Andreea – shaorma, câteva beri Corona și cei doi câini ai lor, care stau singuri toată ziua și care și-au adus jucăriile preferate la picioarele stăpânilor. Au stat treji până aproape de miezul nopții.
Sentimentele de vinovăție îl copleșesc pe Cristian când e singur în cabina de tir, unde petrece uneori și 15 ore pe zi. E absent din viața părinților care îmbătrânesc în România și din viața fratelui geamăn care a rămas în țară. N-a fost la botezul nepotului său, care-i poartă numele și care are acum trei ani. N-a fost nici la înmormântarea nașei lui, nici la cea a mătușii pe care a iubit-o foarte mult.
Cabina de tir e spațiul în care își petrece singur cea mai mare parte din viață, printre firimiturile, amprentele și respirațiile celorlalți șoferi. Uneori gândurile îl copleșesc, alteori intră pe pilot automat și nu se gândește la nimic, urmărește doar linia de pe autostradă.
Mi-am notat aceste rânduri în agendă în zilele în care am trăit în viața lui Cristian, în septembrie 2021: am parcat autorulota în fața casei lui, am mâncat împreună cu el și cu Andreea, iubita lui, ne-am trezit la 4 dimineața și l-am însoțit în cabina de tir.
Povestea lui Cristian nu e doar un reportaj. Ea face parte din istoria României, pentru că migrația e unul dintre cele mai importante capitole din istoria noastră contemporană. Migranții români au lăsat sate goale și copii singuri acasă, au generat schimbări de mentalitate și creștere economică, au influențat politica românească și au declanșat frământări sociale.
De 6 ani și jumătate, trăim într-un van de șase metri lungime în mijlocul comunităților de români din diaspora: în câmpurile de căpșuni din Spania și în fermele din Germania, lângă șantierele din Belgia și fabricile de pește din Danemarca, în fața caselor de bătrâni din Italia, unde lucrează badantele românce, și a spitalelor din Europa pline de medici români.
Tipul de jurnalism pe care îl facem primește rareori susținere financiară, așa că am ales să trăim în autorulotă ca să ne putem face meseriile.
Viața de jurnaliști nomazi ne-a ajutat să ne integrăm mai ușor în comunitățile de români și să spunem poveștile extraordinare ale oamenilor obișnuiți.
Printre ele cea a Eugeniei, care a fugit în Italia după ce soțul ei i-a pus cuțitul la gât și a amenințat c-o omoară cu securea. A împrumutat 100 de euro de la o prietenă, și-a luat câteva haine de vară într-o valiză și a plecat cu autobuzul la Lecce, în sudul Italiei, unde auzise de la cineva că se găsește de lucru. Avea doar un pachet de biscuiți și niște covrigei, mâncarea ei pentru cele două zile și jumătate, cât a durat drumul.
A ajuns în parcul din Lecce la 12 noaptea și l-a așteptat pe Lică până la două. Nu-l cunoștea, dar o prietenă îi făcuse legătura cu românul acesta care i-a promis că o să-i găsească de lucru. Eugenia i-a dat un cartuș de Marlboro lung, așa cum îi spusese prietena ei că se face, și l-a rugat să nu-și bată joc de ea.
În cei 11 ani de când lucrează ca badantă în Italia, Eugenia n-a avut contract de muncă. A fost hărțuită sexual, obligată să-i servească pe „stăpânii” ei în picioare, „precum slugile”, la masă, și trezită noaptea cu bătăi de baston în tăblia patului; închisă în casă zile întregi împreună cu bătrâna cu demență senilă pe care o îngrijea, fără dreptul la zile libere și la odihnă.
Badante în Italia, Betreuerinnen [be-troi-er-in-ən] în Austria, româncele care au îngrijit bătrânii Europei sunt o generație invizibilă de femei care și-au salvat familiile de sărăcie și și-au trimis copiii la facultate – doar în prezent sunt înregistrate în Italia 131.000 de badante românce, dar numărul real nu-l cunoaște nimeni, pentru că multe lucrează la negru, la fel ca Eugenia.
În redacția noastră mobilă, granița dintre viața personală și muncă s-a șters, iar asta ne-a oferit privilegiul unei intimități pe care n-am avut-o niciodată când lucram într-o redacție. Casele și curțile se deschid ca să ne primească în ele, iar oamenii împărtășesc cu noi cele mai intime momente.
Când a plecat să muncească la castraveți în Germania, Oana încă o alăpta pe Lucia, care avea un an și opt luni. S-a trezit dimineața devreme, și-a sărutat fetița, a încărcat bagajele în mașină și a plecat împreună cu soțul ei, Stelian, la o fermă din Nürnberg.
Când Lucia s-a trezit, și-a căutat părinții în toată casa. Nu s-a oprit din plâns în prima săptămână. Nu știa să vorbească, dar striga: „Mami, mami, mami”. Bunica, cea care a rămas acasă cu ea și cu fratele ei mai mare, nu știa ce să facă: fetița nu voia nici lapte din biberon, nici supă. Noaptea, ca să o adoarmă, bunica o punea la piept și fetița sugea, chiar dacă sânii bunicii n-aveau lapte.
În Germania, Oana culegea castraveți cu febră și cu sânii umflați, răcoriți cu un prosop ud pe sub tricou. S-a întors acasă 10 luni mai târziu, când Lucia începuse să vorbească și să meargă în absența ei.
Acestea sunt poveștile pe care nu le cunoaștem atunci când vorbim despre voturile românilor din diaspora.
În timp ce unii români au emigrat pentru că au vrut să exploreze alte culturi sau au căutat oportunități noi în carieră, așa cum sunt multe povești documentate de noi, o categorie de români a fost forțată să plece din cauza sărăciei – cei care trăiau la margini, în comunități rurale din România, fără acces la educație și servicii medicale de calitate.
Am eșuat să vorbim despre temele importante care au dus la migrația în masă a cetățenilor români – abandonul școlar, mamele minore, violența, sărăcia, șomajul, corupția – și am preferat să discutăm despre vina celor care au plecat și despre kitsch-ul caselor pe care le construiesc, ignorând faptul că sărăcia a fost cea care a golit satele și micile orașe din România și i-a lăsat pe copii fără părinți.
Acestea sunt poveștile extraordinare ale oamenilor obișnuiți care fac parte din istoria noastră contemporană, iar dacă vrem să înțelegem cine suntem, trebuie să le ascultăm. Pentru asta trăim într-o mașină, departe de familia și de prietenii noștri: ca să-i cunoaștem pe Cristian, pe Eugenia, pe Oana și pe toți ceilalți români pe care nici politicienii, nici o parte însemnată a societății nu i-a ascultat.
Alegerile din 2024 și 2025 ne-au lăsat mai divizați ca oricând. Încrâncenarea, zgomotul și ura care s-au revărsat peste noi în ultimele luni mi-au reconfirmat faptul că nu ne cunoaștem unii altora poveștile și că doar ele ne-ar mai putea transforma într-o comunitate.
Poveștile sunt punțile de care avem nevoie acum: între cei care au plecat și cei care au rămas; între cei care votează diferit; între cei care n-au avut de ales și cei care au vrut să plece.
Într-o țară în care ruptura dintre rural și urban, dintre săraci și privilegiați, dintre cei de „aici” și cei de „dincolo” pare tot mai adâncă, avem nevoie de aceste povești pentru a ne reconcilia cu trecutul, cu traumele noastre transgeneraționale, cu greșelile noastre, dar și unii cu alții.
Doar așa putem umple spațiul dintre noi cu empatie și adevăr.
