Tudor Ciobanu - Dincoace de dubiul rezonabil

Asta nu va fi o poveste ușoară, dar cred că ne poate ajuta pe toți pe termen lung.

Cea mai grea decizie din cariera mea de judecător am luat-o într-un caz de viol. Un caz de viol, în care victima a fost agresată sexual de tatăl ei timp de mai mulți ani, înainte de împlinirea vârstei de 10 ani. Un caz cu răsturnări de situație, în care probele au fost de multe ori contradictorii și în care cercetarea a implicat un puternic rol activ din partea mea pentru a ajunge la o soluție.

Primul lucru care m-a cutremurat la primirea dosarului a fost descrierea detaliată, făcută de o fată de 9 ani, a unor acte sexuale la care spunea că a fost supusă de propriul tată, lucruri pe care niciun copil de vârsta asta nu ar trebui să le cunoască. Fata fusese în prealabil scoasă din familie și dată în plasament, întrucât a fost găsită grav neglijată, murdară și răcită, umblând pe străzi. Familia ei era una foarte săracă, disfuncțională, mama suferind de schizofrenie, iar tatăl de alcoolism. Odată ajunsă în plasament, fata a povestit asistentului maternal prin ce a trecut, ceea ce a condus la sesizarea direcției de protecție a copilului și a poliției. Minora a fost ajutată de un psiholog să povestească, folosindu-se inclusiv terapia prin scris, desen sau jocuri cu păpuși, și ulterior a descris faptele de viol în fața organelor de poliție. La primul termen de judecată, inculpatul a avut o intenție de a recunoaște parțial faptele, însă, când l-am întrebat expres dacă a comis diferitele acte sexuale de care era acuzat, a negat.

Totuși, am arestat inculpatul, iar la scurt timp fata mi-a trimis la dosar o scrisoare  prin care spunea că de fapt a mințit, că nimic nu este adevărat, și să îl lăsăm în libertate pe tatăl ei. Practic, atât acuzatul cât și victima negau acum existența faptei. Însă cercetările au continuat... De regulă, când vorbim de astfel de fapte, se evită audierea repetată a minorilor, pentru a nu risca o retraumatizare. Însă în această situație am considerat că trebuie să vorbim din nou cu fata. Cu atât mai mult cu cât înregistrarea video a primei declarații “s-a rătăcit” și nu a putut fi depusă la dosar. Înregistrarea pierdută ar fi surprins, pe lângă declarație, limbajul non-verbal al fetei, care este util în astfel de cazuri. Știam că o audiere „clasică” nu ar fi fost potrivită, așa că am stabilit o procedură în care părțile, avocații și completul erau în sala de judecată, iar minora era la sediul direcției de asistență socială împreună cu psihologul pe care deja îl cunoștea.

Toate întrebările au fost discutate în ședință, și comunicate imediat psihologului, pentru a le integra într-o discuție cu minora, pe care noi am urmărit-o din sala de judecată. A fost puțin complicat logistic, dar recunosc că partea cea mai grea a căzut pe umerii psihologului, care dezvoltase o relație de încredere cu minora și știa mai bine cum să adreseze întrebările. Alt aspect dificil a fost faptul că nici experții nu au fost de acord când a venit vorba de sinceritatea minorei. Doctorii de la IML au concluzionat că minora minte, și că nu a avut loc o agresiune sexuală. Pe de altă parte, psihologul care a luat contact săptămâni la rând cu minora, imediat după dezvăluire, a menționat că ea prezintă semne de abuz sexual. Neavând atunci experiență cu astfel de cazuri, inițial mi-a fost dificil să înțeleg comportamentul minorei. De ce ar fi retractat acuzația, dacă aceasta era adevărată? Și cum este posibil ca experții să ajungă la concluzii diametral opuse?

Procesul decizional a fost unul foarte anevoios, aveam zile când mă surprindeam gândindu-mă la caz, chiar dacă eram în concediu. Principiul că dubiul profită acuzatului îl vedeam ca pe un eșec al întregului proces, ca pe un ultim resort la care trebuie să apelez doar când simțeam că nu mai e nimic de făcut. Intuiam un răspuns, însă exista o luptă în interior.. miza era mare, și toate neclaritățile trebuiau limpezite. Simțeam că probele obținute, corect analizate, pot conduce la o concluzie certă. Pentru a-mi verifica modul de gândire, am apelat inclusiv la metoda bayesiană de testare a ipotezelor, pe care am invațat-o de la un fizician, consilier la Ministerul de Justitie din Olanda, care realizează expert witness reports în cazuri penale complexe. Analiza în esență are ca scop obținerea unei probabilități statistice ca fapta să fie comisă. Mie mi-a rezultat un procent de vinovăţie de 97%, însă această metodă este doar un instrument care te ajută să analizezi mai bine probele și să eviți erorile de judecată, cum ar fi confirmation bias.

De multe ori, în cazul infracțiunilor contra vieții sexuale, lipsesc probe directe, singurul „martor" fiind chiar victima infracțiunii. De aceea, analiza probelor trebuie cât mai bine adaptată la context, pentru a respecta prezumția de nevinovăție, pentru a proteja victimele, și totodată pentru a găsi adevărul. Trebuie verificate toate circumstanțele conexe faptei și analizată credibilitatea declarațiilor, cum ar fi motivele persoanei vătămate să facă false acuzații. Din studiile de specialitate am aflat de exemplu de sindromul de acomodare a copilului cu abuzul sexual, când acesta își retrage acuzația pentru a se proteja față de toate emoțiile și trăirile ce revin odată cu dezvăluirea. Retractarea în cazul de față era consecventă și cu alte semnalmente specifice, cum ar fi delincvența, hipersexualizarea, diverse somatizări, de exemplu infecții ale tractului urinar, sau tendințe mitomanice față de asistentul maternal.

Minora nu a oferit vreun motiv pertinent și plauzibil pentru care și-ar fi acuzat pe nedrept propriul tată. Am luat în calcul și vârsta minorei, incapacitatea de a înțelege inițial semnificația agresiunilor – asta reprezenta normalitatea vieții ei. Un copil câteodată e incapabil să-l perceapă pe abuzator ca pe cineva rău și, de aceea, se auto-învinovățește pentru abuz.

Au mai fost multe alte elemente importante: faptul că fetei i s-a făcut fizic rău când a povestit anchetatorilor anumite detalii sexuale; faptul că analiza psihologului care a constatat urme de abuz a fost mai bine argumentată și a fost realizată mai aproape de data faptelor; recunoașterea parțială a inculpatului și faptul că anterior nu a trecut testul poligraf; existența unui mobil al infracțiunii, respectiv dorința de răzbunare a inculpatului pentru că soția i-a spus că de fapt fata nu este a lui..

În final, am luat o decizie. L-am condamnat pe inculpat la o pedeapsă cu 10 ani de închisoare. E soluția la care au ajuns și judecătorii în apel. Noțiunea de dreptate implică, printre altele, faptul că nu trebuie să existe o diferență între adevărul faptic și cel judiciar. Doar atunci omul simte că i s-a făcut dreptate. Cu toate astea, noi ca judecători de regulă nu avem cum să facem saltul de la adevărul judiciar la cel faptic, decât dacă am fost prezenți la locul faptei... și atunci am fi martori, nu judecători ai cauzei. Astea sunt limitările actuale ale cunoașterii, și condițiile în care ne facem munca. De multe ori, adevărul întâi îl simți, înainte de a-l traduce în limbaj.. Cazul ăsta mi-a dezvăluit și puterea extraordinară a iubirii.. a iubirii unui suflet pur de copil pentru părintele său. Un copil care din frică, din vină dar mai ales din dragoste e în stare să își ierte părintele pentru orice greșeală, oricât de mare ar fi ea, și vrea să îl protejeze. Noi însă trebuie să decidem așa cum este corect, pentru că în timp copilul va crește și va înțelege ce înseamnă dreptatea.

Cu toții ajungem în situații în care trebuie să luăm decizii grele, și poate am vrea să delegăm responsabilitatea asta. Însă de regulă trebuie să ne asumăm rolul, indiferent de deznodământ.

Cu toții ne trăim viețile dincoace de dubiul rezonabil. Principiul incertitudinii din fizică spune că e imposibil să cunoști totul. Niciunul dintre noi muritorii nu este genul acela de Judecător.Totuși, în limitele ce ne-au fost trasate, soarta ne învestește cu multă autoritate. Până la urmă, putem privi dreptatea, într-un sens mai larg, ca suma tuturor deciziilor noastre, care creează condițiile libertăților și oportunităților pentru cei din jur.

In realitate, cu toții suntem Oameni ai dreptății, pentru că viața însăși este scena pe care facem sau negăm dreptatea celorlalți luând decizii ca prieten, iubit, părinte sau copil.

.

.

Show-urile Oamenii Dreptății 2022 au fost produse alături de Decât o Revistă, o echipă de jurnaliști care cred în puterea transformațională a poveștilor.

Împreună cu peste 1.000 de spectatori ne-am imaginat cum ar putea arăta o Românie mai dreaptă prin vulnerabilitate, empatie și puterea exemplului. În fiecare oraș am adus pe scenă juriști, jurnaliști, activiști civici și artiști, ale căror povești adevărate despre dreptate: cum o obținem, ce înseamnă pentru justiție, educație, sistemul medical sau orașele noastre.