Sunt născut și crescut în Sfântu Gheorghe, județul Covasna. Adică în inima Ardealului și a Ținutului Secuiesc. M-am născut într-o familie mixtă. Tata - român bihorean născut la Oradea, iar mama unguroaică din familie venită pe meleagurile carpatice încă dinaintea dacilor. (glumă). Și deși încă nu eram avocat deja arătam ca unul.
Una dintre primele amintiri din copilărie e când, preșcolar fiind, stăteam în grădina bunicilor, lângă livada cu meri. Înconjurat de zumzetul greierilor și al albinelor aveam un sentiment de siguranță și liniște. Totul era exact așa cum trebuia să fie.
Liniștea acelui moment m-a însoțit până în prima zi de școală când după ce am venit acasă, tata mi-a spus cu un aer impunător și sever: „Fiule, de astăzi începi viața cu adevărat”. Mi-a explicat că din acea zi voi începe să am responsabilități cu adevărat, să am griji, greutăți, să fiu comparat cu ceilalți, mi se va cere să fiu mai bun decât ceilalți și că oamenii vor pune etichete.
Anii vor trece, responsabilitățile se vor înmulți, colegii de la școală se vor transforma în colegi de muncă, notele vor defini modul în felul în care mă privesc oamenii și tot așa.
Liniștea pe care ai trăit-o până atunci nu se va mai întoarce niciodată. Și nu s-a mai întors. Aceasta este poza din prima zi de școală. Se vede că încă nu avuasem discuția cu tata.
Revenind la rădăcinile mele interetnice, în familia mea nu au existat animozități culturale. Gulașul s-a mâncat împreună cu mămăliga și brânza de burduf, stropite cu puțină pălincă, alteori cu țuică, iar poalele-n brâu au stat mereu pe masă alături de langoșii cu smântână și puțin usturoi.
Însă lucrurile nu au stat la fel și în societate. Mai ales în fața blocului unde am fost discriminat de copiii maghiari pentru că eram român și de cei români pentru că eram maghiar. Nicicum nu era bine.
Degeaba am încercat eu să le explic că pe terenul de joacă nu contează cine e maghiar sau român, ci mai degrabă cine joacă mai bine fotbal, sau cine este mai rapid la „prinselea”.
De multe ori am rămas singur plimbându-mă prin curte în timp ce restul se jucau și se distrau. Dar toate astea nu m-au împiedicat să încerc să devin cel mai bun la v-ați ascuns-elea, iar în poarta apăram ca nimeni altul. Încercam în felul meu să scap de etichete și prejudecați absurde.
Nici la liceu, în timp ce mă aflam în căutarea propriei identități, nu am corespuns prea mult. Veneam dintr-o familie bună, învățam destul de bine, mergeam la sport și îmi vedeam și de viața socială. Porecla mi-a rămas Ungurul. Pentru ca nu, intru-un liceu romanesc eram Ungurul, și poate dacă aș fi mers la un liceu maghiar aș fi fost Românul.
Cu toate acestea, pe parcursul călătoriei mele de până atunci, nu am renunțat să mă îndrept, printre altele, către liniștea și împlinirea din livada bunicilor. Un ideal de neatins, dar atât de necesar în momentele grele în care trebuie sa fii conștient ca identitatea ta nu se rezumă la ceea ce cred alții despre tine.
După un parcurs bun atât în liceu cât și pe perioada facultății de drept de la Cluj, după un masterat în Statele Unite ale Americii, am ales să mă întorc în țară și să iau viața în piept. Hotărârea era de mult luată și îmi doream să devin avocat. Ipoza 6. Curiozitatea, creativitatea și simțul dreptății mi-au făcut alegerea foarte ușoară. Trebuia să apăr drepturile oamenilor știind prea bine cum este când propriile drepturi îți fie încălcate. Așa că m-am înscris la examenul de barou. Nu am avut foarte mult timp să mă pregătesc în contextul în care terminasem masteratul cu doar două luni înainte de examen și veneam după un an în care am învățat doar drept american.
Într-o dimineață însorită de septembrie m-am prezentat cu încredere la examen. După 4 ore de concentrare maximă am părăsit la fel de încrezător sala de examen. A fost greu, dar trebuie sa-l trec, îmi spuneam. Peste câteva ore s-a afișat și baremul și fiind un examen grilă, calcularea punctajului a fost ușoară. 69 de puncte din cele 70 care mă despărțeau de a fi avocat. Un singur punct. atât mai lipsea. Totul s-a prăbușit în jurul meu. Toate visele și planurile dintr-o dată s-au năruit. Oare ce o sa zică ceilalți, pe cine am dezamăgit, ce o sa se întâmple daca îl pic din nou? erau întrebări care nu îmi dădeau pace, dar livada bunicilor era acolo să mă liniștească.
„Atât timp cât știți să citiți și să înțelegeți ce citiți nu există limite, puteți deveni orice doriți.” ne spunea un profesor de la facultate. Drumul a fost greu, dar peste un an deveneam avocat.
În primul an de avocatură, reprezentam un părinte într-un proces în care se discuta dreptul de vizită asupra copiilor. În timp ce argumentam poziția clientului meu, am fost brusc întrerupt de doamna judecător, care m-a întrebat pe un ton ușor ironic: „Dar domnule avocat, dumneavoastră aveți copii?”. Aveam 26 de ani fără vreo verighetă pe deget. „Nu am”, am răspuns. „Dar nu trebuie să fii părinte ca să îți dai seama cât de importantă este prezența părintelui în viața și dezvoltarea armonioasă a copilului. Sunt copilului părinților mei.”
pe parcursul experiențelor mele cu oamenii am învățat cât de nocive și distructive pot fi etichetele și prejudecățile și că este nevoie de foarte mult timp și răbdare să treci peste ele. Mi-am dat seama că persoana din fața noastră nu poate fi redusă la preconcepții și etichete și că merită șansa de a fi lăsată să se descopere nouă.
Trăim într-o lume în care pentru funcționarul de la ghișeu, cel de cealaltă parte a gemulețului cu fantă este doar un dosar cu șină, cel din fața judecătorului devine un număr într-o listă nesfârșită de cauze, iar pentru avocat un alt „client”.
Vă invit să schimbăm destine! Visez la o lume în care zâmbim mai mult, în care fiecare dintre noi este conștient și recunoscător că prin puțină atenție, bună-voință și intenție poate schimba destine. Inclusiv propriul destin. Dacă ai mai multă grijă de cel de lângă tine ai de fapt grijă chiar de tine.
